…Ascult instalaţia de sunet a lui Susan Hiller în Neue Gallery, într-un oraş german bombardat acum 67 de ani , numit Kassel. Pentru prima dată în Germania şi ascult o instalaţie de sunet într-un oraş bombardat numit Kassel(refren)… Răsfoiesc Song Book a lui Susan Hiller, aparatul muzical derulează Yi Wu Suo You, cel mai mare hit din istoria chineză a muzicii pop. 4 zile au reuşit să cuprindă un festival de artă organizat în 5 ani. Mă gândesc cât de superficiali suntem noi vizitatorii. Fugim dintr-o sală de expoziţie în alta , sărim de la o instalaţie video la o performanţă, de la o sculptură la o conferinţă, de la Muzeul Fridericianum la Parcul Karlsaue, de la o cafea la o bere, de la o tartină la un film documentar. Iar curatorii au lucrat timp de 13 luni la crearea « conceptului » festivalului dOCUMENTA, câte proiecte, câte vicisitudini, cât zbucium în găsirea fondurilor…

Anul acesta, dOCUMENTA a costat 24.6 milioane de euro, dintre care doar 11 milioane sunt oferite de statul german, afirmă cu parere de rău, Gerd Moersch, curatorul si ghidul unui din cele 4 tururi dOCUMENTA : Measuring Time, Mapping Space, Creating Sequences.(Măsurarea Timpului, Proiectarea spaţiului, Crearea Secvenţelor). Atunci mă gândesc de-ar oferi statul moldovenesc măcar jumătate de milion (în traducere pru noi, 100 de mii) pentru a construi un muzeu de artă contemporană. Apoi mă vizitează un gând mai optimist- Pavel Brăilă a reuşit în 2002 să participe în cadrul dOCUMENTA 11 cu « Shoes for Europe ». Îl întreb pe Gerd dacă ştie de artă contemporană din Republica  Moldova. Linişte… Îi amintesc de Pavel. El exclamă : « Oh, the video about globalisation. » Exact…

dOCUMENTA ediţia 13 e conceptual localizată în Kassel, Kabul, Cairo si Banff.  Toate aceste oraşe, la prima vedere alese aleatoric, au similarităţi la nivel istoric sau politic ; încercându-ne într-un exerciţiu de « construcţie, deconstrucţie » mentală. Fiind în Kassel, ai impresia ca eşti supus unui test delirant, unde nu dOCUMENTA se află în Kassel, ci Kassel se află în dOCUMENTA. Această ediţie este atât de « extinsă » ca spaţiu, loc şi mod ; încât nu numai muzeele şi cinemaua abundă în artă ci pana şi parcul Karlsaue, hotelele, anumite clădiri apărute de nicăieri. Uneori şi harta rămâne neajutorată în faţă vuietului dOCUMENTei.

 

Muzeul Fridericianum

In prima zi, însă, încerc să urmez tiparul turistului/vizitatorului organizat, începând cu « începutul », adică muzeele. Fridericianum- Jeff Taylor profesorul de « Arts Management. Ownership » îmi accentuează faptul că acesta este locul unde orice artist şi-ar dori arta expusă. Fridericianum este primul muzeu public european construit în 1779. Traversez prima sala din stanga. E mare, mare, enormă…Câtă artă ar încăpea aici. E goala şi bate o briză puternică, o briză ce porneşte dintr-o altă sală mai mică- goală şi ea. « I Need Some Meaning I Can Memorize (The Invisible Pull)” (“Am nevoie de sens pentru a putea memoriza (Atracţia invizibilă)”) de Ryan Gander ar cuprinde chintesenţa expoziţiei. Karolyn Christov-Bakariev a vrut să absoarbă prin ultima ediţie a dOCUMETei ‘sentimentul’cumplit al eşecului/’prăbuşirii’.   Şi aerul, atmosfera ar putea fi artă. E o descompunere, meditaţie asupra “artei” în sine; sau poate o amintire a eşecului nostru de a rezista în timp…Ryan Gander este un artist londonez în scaun pe rotile a cărui artă iniţial constă în lecturi prezentate în faţa unei mulţimi/unui auditoriu. În prezent, face artă publică sub formă de sculptură, cel mai cunoscut exemplu fiind cel din New York dedicată « Prinţului Fericit » de Oscar Wilde. Briza mă bate în faţă şi observ totuşi un obiect expus.  E o masă cu o scrisoare. O scrisoare a artistului  german Kai Althoff către curator. Nu a vrut să participe la expoziţie din diverse motive ca obscuritatea pieţei de artă contemporană şi altele… Îi place să fie discret. Minimalist, iritant, dar contemporan.

O altă sală mică ascunsă în « instalaţia aeriană » – instalaţia audio a pakistanezei Ceal Floyer- « Till I Get it right ». Lângă mine o persona în scaun pe rotile închide ochii şi ascultă “vocea repetitivă” a instalaţiei: “And I will go on… till I get it right”. Uimitor, mă insufleţeşte şi pe mine… Inspirată de piesa lui Tammy Wynette « Till I get it right », Floyer a preluat titlul şi l-a ajustat într-o maniera repetitivă pentru a evidenţia aspiraţia oricarui artist de a atinge perfecţiunea.  Nu numai piesa, dar si Tammy Wynette poate fi centrul acestei opere conceptuale; întrucât cântăreaţa de muzică country e cunoscută pentru transpunerea diverselor eşecuri din viaţa sa personală ca divorţuri, doliu, boli, etc. în creaţia sa muzicală. Ceal Floyer este o artistă non convenţioanală care şi-a câştigat renumele prin arta sa conceptuală şi minimalistă din punct de vedere a utilajelor, jucând deseori cu relaţia : aşteptări vs. percepţie sau nesiguranţa vs.  arta.

La etajul I, o instalaţie video:  2 proiecţii în formă de carte – « A brief history of collapses » de Mariam Ghani. O proiecţie e despre restaurarea muzeului Fridericianum din Kassel în 1779 , iar alta despre dărâmarea Palatutului Dar ul-Amanin din Kabul în 1929. Îmi place perspectiva: pe pagina din dreapta traseul e de la dreapta la stanga, iar pe cea din stanga- vice versa. Un exemplu perfect al amplasării conceptuale a ultimei ediţii de dOCUMENTA şi iaraşi prezenţa eşecului de data astă în istorie…  Ghani e o americancă născută din mamă libaneză şi tată afgan- mereu fascinată de punţile interculturale.

 

Hauptbahnhof- Gara Feroviară

Gara feroviară- cine s-ar gandi că acestă ar fi spaţiul unde artişti cu renume mondial ca africanul de origine evreiască-  William Kentridge işi va expune opera. Da, recunosc că iarăşi a reuşit să mă surprindă. Sunt extenuată, dar oboseala nu mă opreşte să-mi aştept rândul. Timpul aşteptării pare insuportabil…. Ironic, titlul instalaţiei video e « The refusal of time » … Intru 5 proiecţii video- 5 metronoame ticăie în ritmuri diferite. Pare delirant. Imagini alb negru a unui cuplu African, fericit se perindă. Cărţi, Kentridge sărind un scaun, mottouri a la: “A fullstop swallows a sentence.” («  O virgulă înghite o propoziţie. »), un clown îl joacă pe ditamai Globul Pământesc. Timpul ticăie şi perechea africană fericită devine nefericită. Timpul ticăie şi costumul de Glob Pământesc a clownului se desumflă…dar noi încercăm să refuzăm shimbarea, re-trăind ce a fost candva. Refuzăm realitatea, hrănindu-ne cu himere. Iarăşi prezenţa eşecului, a unui prezent înceţoşat de adierile melancolice ale trecutului.

 

Tocmai himera ar fi realitatea virtuală…sau poate ca nu. În gară. Cei de la dOCUMENTA mi-au dat un iphone. « E o operă video de Janet Cardiff şi George Bures Miller», îmi spun. Cei doi canadieni formeaza un cuplu şi în artă, fiind cunoscuţi pentru instalaţii atât cât şi pentru plimbările video şi audio care oscilează între realitatea virtulă sau puterea imaginaţiei şi realitatea palpabilă sau raţiunea. Accept sugestia. Îmi place. E ca un joc de Harry Potter la pc, unde eu sunt în rolul principal. Ascult instrucţiunile din iphone. Nu nu e un joc video. Staţi linistiţi. E un video făcut cu iphone-ul. E artă oricum. Iţi prezintă gara feroviară, altfel ai merge fără să sesizezi  omagiul evreilor din al doilea razboi mondial, sau însuşi gara cu colţurile şi platformele ei obişnuite. Priveşti video-ul şi urmezi instrucţiile. Te uimeşte cum vocea unui iphone are puterea de a te ghida, şi tu accepţi fără a te opune… şi îţi place. Îţi place să descoperi peisajul schimbat sau neschimbat din iphone şi cel real. În sfârşit o operă care i-a plăcut şi colegii mele din China…

Penultima platformă, sfârşitul paltformei 13 de unde candva evreii erau deportaţi. Trebuie să asteptam 15 minute înainte de a se ‘întămpla’ opera. Colegii devin morocănoşi.  « Study for Strings » (« Studiul corzilor ») de Susan Philipsz. În copilarie – coristă în biserica catolică, Susan a reuşit să obţină premiul Turner în 2010 pentru instalaţia de sunet care constă într-o elegie(bocet) scoţiană.  Aştept deci. Se începe. Imaginaţi-vă. Sunteţi în gară feroviară, trenurile vin şi pleacă, iar instalaţia de sunet răsună. E o acordare de instrumente muzicale ce dureaza 15 minute. Mulţi părăsesc platforma. Îmi place. Locaţia şi contextul. De fiecare dată ce urc în tren sau avion îmi imaginez că îmi acordez viitorul…Ce gândeau oare evreii când urcau trenul de pe platforma 13 ?

Tot la Hauptbahnhof, fosta staţie feroviară centrală din Kassel, mă îndrept spre instalaţia lui Istvan Csakany « Ghost Keeping » (« Păstrarea fantomelor »). E primul an dupa 1992, când dOCUMENTA expune opera a tocmai 4 artiţti unguri. Sunt familiară cu opera lui Csakany. (E ungur de origine românească !!!) Mă bucur ca l-am recunsocut imediat. E cunoscut pentru instalaţiile din lemn : imită până la cel mai mic detaliu obiectele de bucătărie, baie etc. De data asta este un atelier de cusut. Imaginaţi-va 2 rânduri a câte 10 mese de cusut  absolut reale doar că lucrate în lemn. Paralel câteva zeci de costume îmbrăcate pe manechine fără cap…Am ajuns să fim creaţia maşinilor de cusut. Nu spiritul, ci uniforma contează. Şi până la urmă toţi suntem/devenim nişte fantome…

Alte locaţii : Grand City Hotel

Profesoara de istoria artelor, Delia Vekony,  îmi aminteşte să văd şi Grand City Hotel…Mă gândesc ce opera ar mai putea fi şi acolo. « Volumes-incomplete set » (« Volume- setul incomplet)  de Paul Chan ar pute fi pe plac cititorilor, sau poate nu. Imaginaţi-vă 2 săli cu pereţii decoraţi de cărţi. Nu, nu e o bibliotecă. E o instalaţie. Imaginaţi-vă cărti bune deschise cu coperta spre vizitator ţi « tatuate » cu acuarelă pe anumite porţiuni ale copertei, de parcă ar fi pânză. Da cartea, ca pânză nu nu numai ca metodă de exerciţiu spiritual…

Peste drum o altă parte a dOCUMENTei. O grădină cu mocirlă şi la stânga o cameră pentru performanţa. Intru. E beznă. Şi mă simt orb. Alţi vizitatori încearcă  să distingă în beznă, şi mă împing, e  enervant. Dans şi muzică. Încep să disting în întuneric. Câteva lumini sunt pe alocuri. Danseză şi cântă în acelaşi timp. Recunosc piesa Madonei « Give it to me , yes… »… ce e asta ? apoi trec la sunete greu de atribuit vreunei piese pop.începe sa îmi placă la nebunie. Artiştii se perindă printre vizitatori. Te simţi şi tu o stafie…

Şi parcul e plin de dOCUMENTA…doar că asteaptă să fie exploatat. Ating sculptura lui Carol Bove. mă simt iarăşi copil…