Căderea în derizoriu a doctoratelor în România e un proces care n-a început cu plagiatele Laurei-Codruța Kövesi și al lui Victor Ponta și nici nu are, în esență, legătură cu cercetarea academică sau „reputația“ învățămîntului superior. Are legătură, însă – una profundă – cu acapararea resurselor, controlul fondurilor de stat, monopolul și manipularea sistemică. Nu avem de ce să discutăm despre aceste doctorate (și plagiatele din ele) în logica „occidentală“ sau, mă rog, tradițională a lor ca formă de specializare intelectuală prin definiție, de vreme ce sînt doar instrumente de întreținere a rețelei de privilegii de stat – combinat cu echivalentul contemporan al titlurilor de noblețe cumpărate –, pentru care s-au și inventat, de altfel, universități publice în fiecare oraș cu peste 10.000 de locuitori, ale căror posturi de profesor sînt gîndite drept locuri de refugiu pentru politicieni între mandate. Iar pentru un astfel de sistem universitar, mecanismele de control academic sînt cît se poate de neputincioase.

De pildă, la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad. În martie anul acesta, Consiliu Național de Etică l-a găsit vinovat de plagiat pe profesorul doctor Liviu Andrei și a cerut darea lui afară (plus sancționarea rectoriței de atunci, Lizica Mihuț). Doar că în martie 2012, Liviu Andrei era prefect al județului Gorj; înainte fusese subprefect și șef al Inspectoratului Școlar Județean. Liviu Andrei, care predă Educație Fizică și Sport, a copiat o lucrare despre „managementul strategic al administraţiei publice şi al proiectelor europene“. Va merge pînă la Haga, zice el, să conteste decizia Consiliului de Etică – printre argumentele aduse fiind faptul că „Strategia instituției prefectului în domeniul calității“ e proprietatea auctorială a Prefecturii Gorj și nu a Teodorei Vătuiu, angajată a prefecturii (care, de altfel, nu a reclamat plagiatul decît în momentul cînd i s-a desfăcut contractul de muncă). Nu-ți trebuie doctorat ca să fii prefect – îți trebuie, însă, un loc de muncă, de preferat călduț, pentru perioadele în care partidul nu ți-e la guvernare.

Căci unde există cerere, se naște și o ofertă. Iar cererea a născut-o însuși sistemul de stat – cerîndu-le funcționarilor publici diplome și hîrțoage în locul cunoașterii obiectului muncii și compensîndu-i, într-un final, timp de mulți ani, cu sporul de doctorat de 15%. Iar după ce s-a născut oferta – masterate și doctorate acoperite de profesori care promiteau un parcurs nedureros și un final fericit pentru că asta-și doreau și cursanții, și universitatea depinzînd de numărul de studenți –, ea a trebuit și întreținută.

Prefectul județului Mureș (și președinte local al PSD), Alexandru Petru Frătean, are două diplome de masterat, una la Universitatea „Petru Maior“ din Tîrgu Mureș, alta la Institutul Național de Administrație (INA). Deși are la activ destule cursuri de formare continuă, prefectul de Vîlcea, Mircea Alexandru Nadolu, absolvent de Mecanică, a vrut sau a trebuit să obțină și un titlu de master, la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu“ din Sibiu, la peste 50 de ani, pe cînd era secretar al prefecturii. Prefectul Constanței, Bogdan Huțucă, venit în funcție de la Direcția Generală a Finanțelor Publice, are un masterat la Universitatea Danubius și o diplomă de studii postuniversitare la Colegiul Național de Apărare. Prefectul de la Timiș (PSD), Eugen Dogariu, economist de profesie, este din 2001 doctorand la Universitatea de Vest și e din 2006 cadru universitar asociat – după ce în guvernarea Adrian Năstase fusese director al Cabinetului Prefectului și, ulterior, secretar de stat la Ministerul Comunicațiilor. Ilie Dumitru Haralambie Mitea, prefect al județului Neamț, fost prefect al județului Sibiu, a absolvit un masterat în „Securitate comunitară și terorism“ la Universitatea Bioterra din București și e doctorand (din 2007) la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu“, București. Iar prefectul de Argeș, Cristian Soare, cu o carieră desfășurată la Inspectoratul Teritorial de Muncă și la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă, are un masterat în Guvernare Modernă și Dezvoltare Locală la SNSPA și un doctorat în Inginerie Mecanică la Universitatea Pitești.

În mod evident, există linii întregi de predare – subdomenii ale Administrației Publice, de pildă – întreținute prin participarea la programul educațional a feluritelor categorii de funcționari publici, deși instituțiile publice de care aceștia aparțin nu sînt implicate în nici un fel în stabilirea curriculumului sau a standardelor de formare, iar recunoașterea diplomelor e automată. Asta, în același timp în care nu există nici un fel de strategii reale pentru accesul echitabil al copiilor de la țară sau din medii defavorizate la învățămîntul superior și se practică la scară largă ipocrizia „cererii pieței“ în stabilirea finanțării specialităților.

Cum avansează polițiștii în grad

În Ministerul Administrației și Internelor (MAI), lucrurile sînt mult mai simple – funcția creează organul. Șeful Poliției Rutiere Sibiu e doctor (în criminalitate organizată). Șeful Serviciului Ordine Publică din Covasna e și el doctor. Și nu sînt excepții.

Pe 14 iunie 2012, Constantin Gabăr și-a susținut (conform site-ului Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza“ din București) doctoratul cu tema „Reglementări juridice actuale privind menţinerea ordinei (sic!) publice în România“; în februarie anul acesta, încă doctorandul comisar-șef Gabăr, șeful Poliției Drăgășani, era avansat ca șef al Biroului Urmăriri Penale al Poliției Rîmnicu-Vîlcea. Actualul șef al Poliției Gorj, Viorel Salvador Caragea, e un caz încă și mai interesant: după Școala de Subofițeri de la Cîmpina, a mai făcut două facultăți (conform CV-ului de pe site-ul IPJ Gorj), un master în Bănci-Asigurări și o specializare în domeniul relațiilor internaționale la Institutul Diplomatic Român, iar de cînd e doctorand în Științe Inginerești (din 2006, adică), nu a mai urmat nici un curs de formare organizat de Poliția Română. Între timp, Caragea a fost acuzat de subalterni de abuz în serviciu și violarea corespondenței, cu cinci plîngeri depuse în 2012 și două în 2011.

Subalternul lui Caragea, șef la Ordine Publică în Gorj, Petre Filip, e și el doctor, ca și fostul lui superior, comisarul-șef Constantin Nicolescu, mutat în 2009 la Inspectoratul Județean de Poliție (IPJ) Dolj pentru „optimizarea activității“ instituției, demis apoi, în 2010, în urma unei verificări a Corpului de Control al MAI, și numit în mai 2012 adjunct al șefului Inspectoratului General al Poliției Române. Nicolescu este doctor în Științe Economice din 2007 și lector universitar (nu se știe unde) din 2010. Toată conducerea Inspectoratului General al Poliției e formată din deținători de doctorat, fie în Științe Militare și Informații la Universitatea Națională de Apărare „Carol I“ (chestorul principal Petre Tobă), fie în Ordine și Siguranță Națională sau alte specialități la Academia de Poliție (chestor principal Dumitru Pârvu și chestor Vasile Viorel).

Să-i exceptăm pe aceștia din urmă – deși sînt, fără îndoială, modele de reușită în carieră în mediul profesional al polițiștilor –, și să revenim la amănuntele traseului ocupațional al comisarului-șef Caragea. Există un motiv foarte simplu pentru care polițiștii își doresc să devină doctori în științe – în acest fel, sînt exceptați de la urmarea cursurilor de formare continuă, de absolvirea cărora depinde avansarea în grad și ocuparea posturilor, după cum stipulează Ghidul carierei profesionale a polițiștilor și cadrelor militare din MAI. Mai mult decît atît, articolul 14 al aceluiași ghid spune că „Potrivit legislaţiei în vigoare, sînt exceptaţi de la examenul organizat în vederea obţinerii gradului profesional de chestor de poliție comisarii-şefi de poliţie care au dobîndit titlul ştiinţific de doctor în specializările corespunzătoare cerinţei postului“ (inclusiv vastul domeniu al managementului), examenul pe care „doctorii“ nu-l mai au a susține constînd în „a) interviu structurat pe probleme din domeniul securității naționale și ordinii publice; b) lucrare scrisă în specialitatea postului“ (art. 17). Tematicile interviului „se întocmesc de către Direcția formare inițială și continuă, se aprobă de directorul general al DGRU (Direcția Generală de Resurse Umane,n.m.) și se difuzează în unități pînă la data de 1 august a anului în curs, pentru anul următor“. Etc. Pe scurt, un doctorat e, pentru polițiștii de carieră și mai ales pentru comisarii-șefi, o cale de a scurtcircuita mecanismele de avansare profesională clasice – pur și simplu pentru că legislația permite și, în contextul dat, chiar încurajează această practică de eludare a unei formări în meserie controlate dintrăuntrul sistemului. Ar fi profund inutil ca cineva să caute la originalitate aceste lucrări, de vreme ce scopul scrierii lor nici nu-și propune să fie unul de contribuție la cercetarea în domeniu.

Imagini de Stefan Zsaitsits

Să dăm și clasicul exemplu din străinătate. În Marea Britanie, formarea profesională a polițiștilor nu prevede alte mecanisme decît cele generate de autoritatea responsabilă, cu excepția HPDS (High Professional Development Scheme), un program de cinci ani oferit de Poliție în parteneriat cu Warwick Business School, ai cărei absolvenți pot avansa fără să aștepte vacantarea unui post și care nu e deschis inspectorilor și ofițerilor cu grade superioare. Că unul se face doctor în științe nu contează, pur și simplu pentru că specializarea polițiștilor presupune alte competențe decît cele cerute de studiul postuniversitar.

Plagiatele nu contează acum în România pentru că ele sînt parte intrinsecă a sistemului paralel al masteratelor și doctoratelor „nonacademice“ – un sistem generat în defavoarea învățămîntului superior și consumîndu-i acestuia resursele. Unii caută să se blindeze cu titluri, că nu se știe niciodată cînd apare o posibilitate ori o nevoie, iar alții sînt dispuși să le acorde în orice condiții, pentru că astfel își justifică propria existență și întrețin relații. Iar acest cerc vicios – prin care, în subsidiar, se consumă bani publici mult mai eficient de cheltuit pentru asigurarea accesibilității și a unor condiții educaționale egal-decente – nu se combate cu programe anticopiat și nici cu demisii „de onoare“.

Text publicat în Observatorul Cultural, București