1. Christina Carter – muzică – face un fel de psycho-folk + avangardă, improvizat, de obicei chitară și voce (singura combinație de chitară acustică și voce pe care pot s-o ascult suficient de mult în ultimii ani). O combinație de eteric și pasional, de calm și bântuit, de controlat și dezlănțuit, care o face unică în colecția de muzică de la mine din laptop. Vocea Christinei poate să plutească lin deasupra acordurilor de chitară, suprapuse, sau să izbească așa cum o face o furtună puternică. Am auzit că face și poezie și performance, dar încă nu m-am apucat să caut.

 2. Ruxandra Novac – poezie – a publicat un singur volum, ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, când avea 23 sau 24 de ani. Și a rămas poeta mea favorită, pentru totdeauna. O voce chinuită, care descrie terifiante peisaje interioare și exterioare dintr-o țară post-comunistă, un personaj pentru care nu mai contează cum e, ci cât durează, pe pielea căruia fac experimente atât el însuși, cât și cei din jur. O radiografie a disperării celui care nu se mai recunoaște în ceea ce i se întâmplă. Și și-a pierdut speranța în marile povești care promit salvarea, povești al căror ton este imitat pe alocuri, pentru a sublinia cât de caduc e. Și adăugați la toate astea o tehnică poetică superbă.

 3. Godspeed You! Black Emperor – muzică – o trupă de post-rock din Canada. Una dintre primele pe care le-am ascultat când am început să explorez peisajul post-rock, cu vreo 10 ani în urmă, și una dintre puținele pe care le-am ascultat continuu, și cred că o să le mai pot asculta încă 10 ani. Trupa (componența clasică era de 9 persoane) face piese lungi, instrumentale, de până la 25 de minute, în câteva mișcări, ca în muzica clasică – și aproape că nu poți intui când va fi următorul crescendo. Uneori, pe unele segmente sunt suprapuse fragmente de text înregistrat spontan – de exemplu, un predicator de stradă care anunță apocalipsa iminentă. Și au și un mesaj politic anarhist / anti-autoritar foarte intens.

4. Lars von Trier – film – o figură de cult, unul dintre creatorii Dogme95, care a revoluționat peisajul cinematografic contemporan. Cu explorări în zone întunecate ale psihicului, dar și în cele luminoase, Lars ne arată cât de puțin control avem noi, de fapt, asupra a ceea ce ni se întâmplă. Cam asta e cheia în care privesc filmele lui: niște parabole despre absența / pierderea controlului, despre iluzia că noi am controla ceva și despre șocul pe care îl avem când realitatea ne izbește peste față.

… Și mai sunt trei trupe / artiști – dacă ar fi să aleg doar una dintre ele nu aș putea – care au fost numite, în glumă, sfânta treime a trip-hopului. Portishead, Massive Attack și Tricky. Nu prea știu ce aș putea să spun despre muzicienii ăștia. Au reușit să se reinventeze o dată cu fiecare album – și, o dată cu fiecare album, să extindă limitele a ceea ce poate fi conceput în muzica de acum. Au reușit să depășească limitele artificiale dintre cultura „de masă” și cea „de elită”. Și reușesc să transmită perfect o emoție și un mesaj – care au și devenit semnătura lor.