Aș paria că fiecare al doilea om a fost cel puțin odată prins de un serial în așa fel încât să nu se ridice de la calculator până nu vede cel puțin un sezon – și chiar și atunci doar pentru necesități esențiale, de care, până la genericul de final, nici nu și-a dat seama că are nevoie. Mie mi s-a întâmplat să mă prindă în perioada examenelor, sub presiunea unor deadline-uri, în întârziere la întâlniri și aproape de fiecare dată nu mi-am putut dezlipi ochii din monitor, decât în ultimul moment. De unde a apărut Santa Barbara generației noastre, sitcom-ul?

Situation comedy, termenul englezesc, prescurtat și preluat în slang-ul televiziunii ca sitcom, este un gen de comedie care prezintă, într-o convenție comică, personaje într-un mediu obișnuit (casă, birou, pub). O altă caracteristică a sitcom-urilor este laugh track-ul (fundal sonor de râsete, introdus pentru prima oară în 1950, în serialul produs de NBC The Hank McCune Show), dar care nu se mai găsește în multe din comediile ultimilor ani. Sitcom-urile se împart de obicei în sezoane de câte 20-25 episoade, fiecare episod având de regulă o durată de 20-25 de minute, în funcție de durata publicității.

Primii

Primul sitcom, Sam and Henry, a fost difuzat la un post de radio din Chicago, începând cu 1926. Spre sfârșitul anilor 40 au apărut primele seriale de televiziune, printre care Pinwright’s Progress (BBC) și Mary Kay and Johnny (DuMont). În topul serialelor TV din toate timpurile realizat de revista TV Guide, pe primele trei poziții se află Seinfield, I Love Lucy, The Honeymooners. Din punct de vedere al profitului realizat, pe primul loc se alfă Friends.

Și totuși, chiar dacă acestea se află în top, fiind în continuare unele din cele mai bine scrise seriale, cu personaje memorabile și glume deștepte, dacă mă uit astăzi la ele, umorul lor nu mă mai satisfice. Spectatorul de astăzi este mult mai inteligent și mai pretențios decât cel de acum zece sau douăzeci de ani. Fiind un produs care se hrănește din rating-uri, difuzat pe canale care sunt în permanentă concurență, sitcom-ul a trebuit să se reinventeze de nenumărate ori. În topul meu de astăzi nu se mai află Seinfield, pentru că eu am văzut Family Guy, 30 Rock sau Arrested Development și deci am luat contact cu un alt tip de umor, absurd, uneori sec, dar mai sofisticat și mai inteligent.

Felul în care serialul de televiziune educă spectatorul se reflectă nu doar în așteptările mai mari în privința altor seriale, ci chiar a cinema-ului. Este un fenomen care încă nu e suficient cercetat. Dacă convenția sitcom-ului este că fiecare a doua replica este o glumă, nu la fel este cea a comediilor de lungmetraj, dar vei plăti biletul de cinema ca să râzi cel puțin la fel de mult.

„Serialele engleze au favorizat ratați disfuncționali care nu au nici o speranță de a realiza ceva important în viețile lor triste.”

Într-un studiu publicat în Oxford Journals, intitulat Comedy verite: contemporary sitcom form, Brett Mills, susține că, dimpotrivă, sitcom-ul, în contrast cu alte genuri de televiziune, este unul care nu s-a dezvoltat foarte mult de la apariția lui. Argumentul lui este că toate utilizează ceea ce el numește ‘repeatable narrative’, orice serial oferind conținut diferit prin aceeași formă narativă. Eu cred că diferența nu trebuie căutată la acest nivel – unde se va menține convenția, care definește însuși genul – ci la nivelul la care se poate inova, al tipului de umor. Este extrem  de diferit tipul de umor din The Office, inspirat din reality show-uri, în care personajele stau în fața unui aparat de filmat și vorbesc despre colegii lor, de cel din Arrested Development, în care există o voce a naratorului, din off, care relatează încurcăturile și confuziile amuzante ale personajelor, sau de cel din 30 Rock, în care umorul este creat și prin mișcări inteligente de aparat. În How to become a sitcom writer Mark Blake găsește chiar o diferență dintre tipul de umor american și englez – sitcom-ul din US este optimist și aspirațional, personajele sunt activ implicate în rezolvarea problemelor lor, în a învăța, a crește și a deveni oameni mai buni. Serialele engleze au favorizat ratați disfuncționali care nu au nici o speranță de a realiza ceva important în viețile lor triste. Cine a văzut seriale britanice ca Cheers, Frasier sau My family poate remarca ușor această diferență.

Fete cu lipici

În România și Moldova sitcom-ul a ajuns abia după revoluție, iar primele seriale produse în România au fost ‚adaptări’ ale unora străine. Asta presupune cumpărarea scenariului, traducerea și adaptarea glumelor la tipul de umor local. De exemplu Fete cu lipici, difuzat la ProTV în 2005 este serialul englezesc Coupling, difuzat pe BBC2, începând cu 2000. În ce măsură însă încercarea de a traduce umorul englezesc în cel românesc a fost una de succes? Glumele erau șlefuite doar la nivelul expresiilor și nu reflectau noul context în care erau puse. În ciuda succesului global al genului, sunt diferențe clare de situație, personaje și umor, care trebuiesc luate în considerare în cazul unei adaptări. Aceeași televiziune românească și-a produs mai târziu propriile seriale originale, dar fără să determine forfotă în jurul vreo unuia, fără să creeze un hit local care să egaleze în popularitate un sitcom venit din afară.

Popularitatea serialelor de televiziune nu doar educă spectatorul de cinema, dar și îi oferă o alternativă puternică la filmele de lungmetraj pe care le poate vedea acasă. Serialele au toate șansele să fie preferate, în defavoarea filmelor destinate marelui ecran: sunt mai scurte, fiecare episod funcționând la nivel narativ ca un lungmetraj (are un personaj cu o problemă, o poveste principală și una secundară), sunt mai dinamice, acțiunea este condensată, esențializată, este amuzant (cum spuneam, chiar și în cele mai bune comedii de cinema sunt momente dramatice sau scene explicative) și se adresează tuturor vârstelor. Sper totuși că, din când în când, spectatorul, acel spectator sofisticat, care este foarte greu de surprins, va pune pauză serialului și va merge la cinema să vadă un film.