(traducere din engleză. textul original îl găsiți mai jos)
Ideea lui Putin
De-a lungul anilor, Putin a început să fie asociat cu un set de idei pe care le-a folosit în campanii. Idei care au fost foarte convingătoare și atractive pentru cei mai mulți ruși. Până a veni la putere în 1999-2000, ideea pe care a vândut-o Putin a fost lupta cu terorismul și combaterea amenințării integrității teritoriale a Rusiei. Declanșarea războiului din Cecenia prin atacuri și bombardări ale blocurilor de locuit din diferite orașe ruse inclusiv Moscova a făcut subsanța ideologică a lui Putin să apară drept urgentă și proeminentă.
La alegerile din 2003-2004, Putin a lansat un val anti-oligarhic și promisiuni de a lupta împotriva corupției, de a epura sistemul economic și de a-i constrânge pe cei prea bogați. Ca parte din această campanie, Hodorkovski a fost închis.
Campania din 2007-2008 s-a centrat pe proaspăta măreție geopolitică și ridicare din genunchi a Rusiei (expresie folosită de loialii regimului de la Kremlin). Ideea centrală a campaniei s-a exprimat prin intensă isterie anti-Vest prin referințe la pericolele revoluțiilor colorate sponsorizate de SUA, văzută ca responsabilă pentru înconjurarea geopolitică a Rusiei. Așa, de-a lungul anilor, a fost construit profilul ideologic a ceea ce s-ar numi Putinism.
Realități
1. Criza de idei.
Dar Putin și-a secat rezervele de atractivitate la nivel de idei. El vine cu prea puține idei noi pentru a-și alimenta tot mai fragilul sistem politic. Vechile lui promisiuni sunt distruse de realitățile Rusiei, iar alte promisiuni el nu face. Ăsta e unul dintre motivele din care Putin întâmpină cea mai mare provocare și amenințare pentru a-și menține puterea.
Promisiunea de a restabili integritatea teritorială îl lovește ca un bumerang. În timp ce Putin a venit la putere pe un val patriotic, în care mulți erau gata să moară pentru Caucaz, acum 62% dintre cetățeni susțin sloganul “nu mai hrăniți Caucazul!”. Războiul de fațadă al lui Putin cu oligarhii e la fel de combatabil: super-bogații anilor 90 sunt super-bogații de azi, singurul lucru care s-a schimbat e că numărul lor s-a dilatat în rândurile prietenilor personali ai lui Putin. Moscova rămâne în topurile listelor cu casele miliardarilor cu 79 miliardari care locuiesc la Moscova, față de 59 din New York și 19 din Beijing. Și chiar dacă economia rusească e de 4 ori mai mică decât economia chinezească, prima are 101 miliardari, iar China – 115. Pentru unii ruși numărul miliardarilor e o medalie de onoare, dar pentru cei mai mulți ăsta e doar un semn de cât de încâlcit, corupt și nedrept este sistemul economic rusesc.
2. Măreața și Sfânta Rusie.
E mult mai dificil să te lauzi cu măreția Rusiei în criză economică; la fel de dificil e să îi acuzi pe americani pentru toate în momentul în care Obama e departe de monstrul convenabil care era Bush. Oricum, disfuncționalitatea sistemului lui Putin bazat pe nivele înalte de corupție, un mediu nesigur de afaceri și numeroase abuzuri ale aparatului de stat e mult mai pertinentă și importantă decât schemele geopolitice din Vest.
Și alte promisiuni ale lui Putin au fost plăcințite de realități. Verticala putere s-a transformat într-un fals. Dictatul legii s-a transformat într-o corupție din ce în ce mai adâncă, Rusia coborând între 2004 și 2011 de pe locul 90 pe locul 143 în topul de percepție a corupției realizat de Transparency International.
3. Pieptul dezgolit
Trucurile de PR și machismele au înlocuit orice fel de idei pe care le-a încercat Putin în proiectul lui. În ultimii ani, profilul lui public s-a redus la o serie de fotografii și clipuri youtube cu Putin pozând cu pieptul dezgolit la vânătoare, descoperind amfore bizantine în timpul scufundărilor sau cântând Blueberry Hills. Totul foarte cool ca formă, dar zero ca și conținut. Și în timp ce la începuturile carierei imaginea lui Putin în avioane de război și în tancuri îi arătau vigoarea și energia în contrast cu aproape defunctul Elțin, acum toate trucurile lui Putin nu îl fac să arate decât ca pe un tip plictisit de viață și mereu în căutare de distracții.
Cum l-a subminat Medvedev pe Putin. Dacă nu Putin, atunci cine?
Evident de ceva timp, dar tolerabil numai atât cât Medvedev a pretins să fie adevăratul președinte prin strigătele despre necesitatea luptei împortiva corupției și modernizarea sistemului politic și economic. Cu Medvedev dat la o parte, Putin rămâne mai gol ca niciodată la nivel de idei și ideologie. Mai rău (pentru Putin), președinția lui Medvedev a jucat un rol important în delegitimizarea lui Putin, mărind așteptările vizavi de modernizarea țării și lupta împotriva corupției. Chiar dacă Putin e mai slab decât era înainte, el nu e slab. Actuala lui campanie electorală a fost chiar de succes. El a reușit să dezorienteze opoziția jucându-i destul de bine propriul joc prin proteste publice masive. Campania lui a țintit inspirarea fricii față de reîntoarcerea instabilității anilor 90, piperând-o cu un pic de anti-americanism și frici de revoluții colorate, promisiuni de mărire a fondurilor sociale și cu retorica întrebare Dacă nu Putin, atunci cine? și, pe termen scurt, cu infuzii cu steroizi de susținere publică de la persoane publice ca Patriarhul Kirill sau Chulpan Khamatova, cunoscuta actriță din Goodbye Lenin.
Niciunul dintre aceste elemente de campanie nu salvează agenda politică și de idei a lui Putin, dar se pare că ele au funcționat pe termen scurt. Au reușit să îi stimuleze principalii votanți și să pună opoziția în defensivă. Mai grav e că steroizii îmbunătățesc performanța pe termen scurt, dar dăunează sănătății pe termen lung. Fără o mai mare agendă de idei, lui Putin îi va fi mult prea greu să ascundă faptul că Putinismul nu aduce nimic decât puterea personală a lui Putin.
Putin is weaker, but not weak
All authoritarian regimes are based on a mix of coercion and inspiration, fear and promise, trickstery and grand narrative. But to be successful, authoritarian leaders need to stand for something. The more convincing their ideational offer, the less coercion they have to use and the cheaper and more lasting the system is likely to be. Thus, the autocrats of this world routinely use various ideologies – from Islamism to communism and from monarchism to anti-colonialism – as their ideological foundations. But the moment they exhaust their ideational drive, their countdown starts. This is the situation Vladimir Putin, the Russian leader, finds himself in.
What Putin stood for?
Over the years Putin became associated with a set of ideas he stood for and campaigned on. These ideas were convincing and appealing to most of the Russian public. When he came to power in 1999-2000 Putin’s key selling point was the promise of wiping out terrorism and fending off threats to Russian territorial integrity. With a new war in Chechnya raging and bombings of apartments blocks in several Russian cities including Moscow this was both urgent and salient.
In the 2003-2004 election cycle Putin launched and then rode a wave of anti-oligarchic sentiment with promises to fight corruption, clean up the economic system and squeeze the super-rich. As part of that campaign Khodorkosvky was put in prison. The 2007-2008 campaign season was all centred on Russia’s newly found geopolitical greatness and ‘standing up from its knees’, as the phenomenon was advertised by pro-Kremlin loyalists. It was all expressed through intense anti-Western hysteria invoking the dangers of US-sponsored a colour revolution and geopolitical encirclement. This is how over the years Putin chipped into the ideological profile of what could conventionally be termed as Putinism.
Reality Checks
But Putin has nearly run out of ideational appeal. He has preciously few new ideas to oil his frailing political system. His old promises are smashed by Russia’s reality and he lacks new ones. This is one of the reasons why Putin faces the biggest ever challenge to his power.
The promise of restoring territorial integrity is now hitting Putin back as a boomerang. Whereas Putin came to power on a wave of patriotic upheaval and readiness to ‘die for the Caucasus’, now a majority of 62% of citizens now support the slogan of ‘stop feeding the Caucasus’. Putin’s Potemkin war with the oligarchs is also exposed as almost all the super-rich of the 90s remained so, but their numbers swelled through many of Putin’s personal friends. Moscow tops the global lists of homes of billionaires with 79 of them, compared to 59 for New York and 19 for Beijing. And even though the Russian economy is four times smaller than the Chinese economy, it has 101 billionaires, compared to China’s 115. For some in Russia this is something of a badge of honour, but for most it is just another sign of how skewed, corrupt and unfair the Russian economic system is.
As for Russia’s greatness, it is much more difficult to boast of it in times of economic crises, as it is difficult to blame everything on the Americans when Obama is far from the convenient bogeyman that Bush was. And anyway the dysfunctionality of Putin’s system based on high levels of corruption, insecure business environment, and numerous abuses of the state apparatus is more salient than Western geopolitical scheming.
Putin’s other promises have also been smashed by realities. The ‘vertical of power’ turned into a sham. The ‘dictatorship of law’ turned into increased corruption with Russia falling from the 90th place in the world to the 143rd Transparency International’s Corruption Perception Index between 2004 and 2011.
PR-stunts and macho posing replaced whatever ideas Putin tried to project. In the last couple of years his public profile was reduced to a stream of photographs and youtube-able videos with Putin posing bare-chested on a hunt, discovering underwater Byzantine amphorae during dives, or singing ‘Blueberry Hills’. This was all ‘cool’ in form but devoid of content. And whereas in his early career Putin’s posing in fighter jets and tanks served the purpose of showing his vigour and energy that contrasted with that of the old and ailing Eltsin, now Putin’s posing just make him look like someone who is bored or life and in continuous search of fun things to do.
How Medvedev undermined Putin
This has been obvious for some time, but tolerable as long as Dmitry Medvedev pretended to be a real and president and covered the ideational ground by thundering about the need to fight corruption and modernise the economy and political system. With Medvedev pushed aside, Putin’s ideational emptiness is more obvious than ever. Worse still (for Putin), Medvedev’s presidency itself played a role in the de-legitimisation of Putin by raising the bar of expectations vis-à-vis the government regarding the need to modernise the country and fight corruption.
Even if Putin is weaker than he used to be, he is not weak. His current election campaign was rather successful. He managed to disorient the opposition by playing it rather well at its own game- convening massive public rallies. His campaign was designed to instil fear of return of the instability of 90s, spiced up with some anti-Americanism and fears of ‘coloured revolutions’, promises of more social spending, the rhetorical question of ‘If not Putin then who else?’ and infusions of short-term steroidal public endorsements from public personalities like the Russian Patriarch Kirill or Chulpan Khamatova, a famous Russian actress who played in ‘Goodbye Lenin’.
None of these elements of campaign amount to a narrative of what Putin stands for, but it seems to have worked in the short term. It managed to galvanize his electoral core, while putting the opposition on the defensive. Yet, steroids boost short term performance, but damage long term health. Without a bigger narrative, it will be much more difficult for him to hide that Putinism is about little else than Putin’s personal power.
Sursa: blogs.euobserver.com
Adauga comentariu