1945.

Situația Chișinăului în primii ani de după război era foarte gravă. Conform statisticilor de atunci, orașul a pierdut în jur de 70% din fondul construit. Majoritatea clădirilor strategice ale orașului erau distruse. Industria lipsea. Fondul locativ era avariat, dispărut sau de calitate proastă (se spune că în câțiva ani după război a crescut brusc cererea de ochelari și totul din cauza că mulți oameni continuau să locuiască în subsoluri slab iluminate). În realitate situația era mult-mult mai complicată, hotarele articolului fiind prea mici pentru a îngloba toate detaliile.

Cataclismele războiului prin care a trecut Chișinăul și locuitorii săi au reprezentat, de fapt, forța care a provocat renașterea și dezvoltarea. La fel cum a renăscut din cenușă după seria de incendii de la sfarșitul secolului 18, cauzate de războiul ruso-turc, la fel a trebuit orașul să o facă și atunci. Chișinăul a căpătat în 1945 din nou titlul de capitală, ceea ce înseamnă pentru cei care au preluat administrația că totul trebuie să fie la “nivel”. Lipsa sau insuficiența elementelor de formare urbană (administrare, servicii, producere, locuință, cultură) nu a fost unicul motiv al boom-ului în construcție. Era perioada instaurării totalitarianismului, formării (educării și implantării) conștiinței sovietice, amestecării popoarelor, deznaționalizării, dar și necesitatea de umplere a golului lăsat de război, foamete, deportări. Era perioada când oamenii cerșeau pur și simplu liniște și stabilitate.

Șciusev

La sfârșitul anilor 40′, este deja formată concepția de dezvoltare urbană a orașului. Autor este arhitectul academician A. Șciusev. Ea presupunea creșterea Chișinăului în toate direcțiile luând ca început zona istorică a orașului. Ideea era simplă.

Centrul Chișinăului trebuia să devină centrul “lumii” pentru locuitorii lui și ai întregii RSS Moldovenești proaspăt formate. Strada principală rămânea în continuare пр. Ленина, azi str. Ștefan cel Mare, de la care au și început lucrările de renovare. Aici a fost planificată apariția principalelor clădiri de stat, comerț, cultură, cele mai bune locuințe, probabil pentru cei mai buni oameni. Chișinăul a devenit astfel exemplu de oraș în care “centrul-centrului” este strada și nu o piață, astfel încât mișcarea și deplasarea erau stimulate în detrimentul comunicării și al contemplării. Acestă tendință a persistat în cartierele sau orașele care au urmat să apară. Aceasta a fost perioada realismului sovietic, revenirii la valorile clasice, valori testate și apreciate de școlile de arhitectură ale timpului și locului (pentru spațiul sovietic). Chiar primul plan general de după război a fosy executat având niște elemente de urbanism culturalist-nostalgice. Se păstrau străzile, se dorea apariția bulevardelor, scuarurilor, curdonierelor, toate cu un aer „clasic”.

Tăierea.

Totul însă, se vede, a căzut în momentul când prin inima orașului vechi, format ca structură urbană timp de secole, cu biserici, pieți, școli, fântâni, străzi pitorești, a început să-și croiescă loc mașinăria de construcție sovietică, despicându-l exact în două jumătăți prin intermediul bulevardului Tineretului (inițial cu denumirea Центральный Луч) și azi bulevardul Grigore Vieru. Câte monumente au dispărut nu se știe. Și nu se va ști, azi ne interesează mai mult denumirea istoriei decât istoria în sine. Dar cu siguranță se poate spune că au fost demolați pilonii identității naționale, istoriei și culturii Chișinăului. Nu mai există Soborul Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, piețile urbane, fântânile ce aprovizionau orașul cu apă timp de secole și care constituie locul de origine al Chișinăului, și multe altele. Acesta este un exemplu de urbanism barbar, politic, când totul se hotărăște cu buldozerul, numit frumos „preurbanism progresist”. Și acesta a fost punctul de demarare a reacției în lanț. Din aceeași operă fac parte și str. Vasile Alecsandri, str. Mitropolit Bănulescu-Bodoni, și propusul și mult visatul bd. Dimitrie Cantemir. Astfel am putea să concluzionăm că prioritate pentru urbaniștii progresiști din toate timpurile sunt mijloacele de transport, dar nu și patrimoniul cultural.  Dar percepția problemelor dezvoltării orașului pentru fiecare etapă istorică este specifică.

Prin anii 50-60′, Chișinăul este deja zonificat așa cum îl știm azi. Este delimitată zona industrială, se conturează viitoarele ansambluri rezidențiale, zonele de protecție sanitară (viitoarele parcuri) și zonele de dezvoltare de perspectivă. Centrul istoric devine un spațiu de tranzit. Atenția mașinăriei este orientată spre ansamblurile de locuit, cartierele rezidențiale, care au venit să materializeze visele și idealurile sovietice.

Urbanismul sovietic care și-a luat avânt s-a dezvoltat după un model progresist. Modelul progresist presupune un spațiu geometrizat, generos, egal împărțit, care conține elementele urbane de care omul are strictă nevoie, care utilizeză progresul tehnic ca instrument de modelare (și mutilare) a stilului de viață, a imaginii orașului, a modului de lucru, a speranțelor, a așteptărilor. Modelul progresist a fost un răspuns adus exploziei industriale din Europa de la sfârșitul secolului 19, pentru a îmbunătăți condițiile de trai, de muncă, de odihnă și de educație, adică tot ce însemna și înseamnă viața unui om într-o localitate. Nimic rău deocamdată, dimpotrivă modelul pare unul foarte bun sau chiar ideal, care să-i dea omului ceea de ce are nevoie, progres adevărat. Istoria a arătat însă o dezvoltare un pic deviată de la cea planificată frumos pe hârtii cu rigla, creionul și compasul. Problema s-a adeverit a fi chiar omul pentru care a fost creat acest mediu urban. Însă

Homo sovieticus, polis sovieticus

Urbanismul progresist are sens într-o societate în care predomină omul-tip, unde cerințele și necesitățile sunt acealeași pentru fiecare, indiferent de statut, studii, salariu, rude și proveniență, o societate imposibil de format. Acest urbanism presupune a fi unul depolitizat. În același timp, se neagă spiritul locului, specificul climei, tradițiile poporului, religia, cultura mâncării și conceptul și percepția familiei. Indiferent de punctul de pe glob pe care pui degetul, toți sunt la fel și deci pot trăi și face aceleași lucruri. E urbanismul tehnogen-indiferent care nivelează munții, seacă râurile și umple văile. Utopie pură. Oamenii sunt diferiți și au diferite necesități. Locurile sunt diferite. Orașele trebuie să fie diferite.

Mediul sovietic era un câmp perfect pentru experimente, inclusiv în arhitectură și în urbanism. Politicul susținea pe deplin ideea formării omului-tip. Politicul se credea în drept să foloseasă propaganda pentru a-și impune doctrinele. Politicul era cel ce formula normele de proiectare, astfel își asigură dezvoltarea și propagarea ideii modelului progresist. Politicul era cel ce își permitea să influențeze soarta orașului, patrimoniului, sau chiar soarta unui om, prin a-l folosi și a-l tine într-o cămeruță de cămin timp de zeci de ani pentru ca mai apoi să-i facă cadou un apartament, astfel făcându-l dependent al sistemului mașinist. Mai întâi îți sugerează ce să visezi, apoi îți împlinesc visul (așa cum o prevede normativul). Evident sistemul a funcționat. Evident orașele, inclusiv Chișinăul, au funcționat, iar oamenii simțeau o slabă adiere de optimism. Însă cât a durat această euforie a binelui?

Ansamblurile locative proaspăt formate erau diferite ca desen, însă absolut identice ca mod de formare. Cartierele erau separate de zone de protecție sanitară, care au devenit mai apoi parcuri, suprafața cărora se calcula în raport de 7ha de spații verzi pentru 1000 de locuitori. Zonele industriale erau amplasate în direcția inversă vânturilor predominante.

Orientarea clădirilor fată de puncte cardinale se făcea dupa un grafic folosit de toți. Erau folosite serii de blocuri tip (construcție industrializată în masă), din aceleași materiale, cu aceleași elemente de amenajare, cu aceleași specii de copaci. Fiecare cartier avea o stradă principală unde erau amplasate magazinele, farmaciile, prețurile, oficiile poștale și frizeriile. Grădinițele erau amplasate la maximum 300m de casă, școlile la 750m, iar până la alte obiective de deservire maximum 1500m. Spațiu verde în interiorul cartierului nu mai mult de 5mp/locuitor, teren de joacă pentru copii 0.7mp/ locuitor, spații de odihnă pentru bătrâni 0.1mp/locuitor, spații pentru sport 2mp/locuitor, parcări 0.8mp/locuitor (apoximativ pentru 10% din populație). Densitate maximă pemisă 450 oameni/ha. Astea sunt doar o parte din cerințele normelor de construcție și reconstruție a orașelor care au fost implementate și care rămân până azi în vigoare. Toate elementele și variațiunile vieții sunt prevăzute în aceste regulamente, toată viața omului a fost înscrisă într-un tabel cu cifre. Locuința, serviciul, școala, grădinița, transportul public, spațiile de odihnă, nu mai pot fi spații individuale, speciale, în care omul s-ar fi simțit în siguranță, într-o ambianță intimă, personală. Totul era împărțit, dezbinat și unificat în același timp, controlat și supravegheat. Spațiul public nu are menirea să unească societatea în una prietenească și mulțumită. Spațiul public domină omul, îl separă și îl impune să se ascundă în celula sa. Orașul nu stimulează creșterea și dezvoltarea individuală și colectivă decât în direcțiile strict stabilite de doctrină. La fel și identitatea devine una colectivă, lipsită de suport spiritual. Simplul fapt că terenul de joacă pentru copii trebuie să fie la o distanță de minimum 20m de la terenul de odihnă a persoanelor în vârstă generează întrebarea: cine oare trebuie să ne crească copiii?

Blocurile sovietice – cauză a criminalității mărite

Statisticile noastre, dar și statisticile străine descriu aceste modele urbanistice, perfecte din punctul de vedere a condițiilor sanitaro-igienice ca niște “incubatoare” de degradare, izolare, irosire a resurselor, de distrugere a destinelor, familiilor și în general a sănătății mentale. Aceste cartiere sunt zone unde criminalitate niciodată nu scade, ci crește. Primele studii în domeniu au fost efectuate de “Crime prevention through environmental design” (CPTED) de criminologistul American C. Ray Jeffery în anii ’70 ai sec XX, anticipat de studiul lui Jane Jacobs în lucrarea “The Death and Life of Great American Cities ” (1961), în care se spune că noile principii de proiectare urbană au distrus tiparele tradiţionale de control al criminalităţii, cum ar fi de exemplu posibilitatea localnicilor de a vedea strada, spaţiul public şi oamenii care se află acolo pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. După Jane Jacobs, criminalitatea apare acolo unde oamenii nu sunt stimulaţi să interacţioneze cu vecinii lor, unde comunicarea socială se stopează la faza superficială. Jacobs specifică trei criterii pentru un oraș sigur: o delimitare strictă și clară între public şi privat, diversitatea utilizării spaţiului şi un nivel cât mai înalt al circulaţiei pietonale pe străzi. Tot în cadrul aceluiaşi curent, James Q. Wilson şi George L. Kelling în 1982, dezvolta teoria “broken windows”, sau efectul distrugerilor vizibile şi a neglijenței asupra comportamentului uman, care stimulează vandalismul şi generează noi distrugeri. La fel ca factorul social sau economic, factorul urbanistic joacă un rol enorm în dezvoltarea societății. Acest fapt este incontestabil.

De ce țările dezvoltate ale Europei s-au dezis de aceste sisteme anacronice de urbanism încă începând cu anii 60′? Ţările Scandinave au dezvoltat şi stimulat apariţia străzilor pietonale, atunci când se credea că (,) clima Nordică este inoportună pentru circulaţie pietonală şi ciclism, Ţările Baltice, Germania, Franţa adoptând noi programe de arhitectură şi urbanism, o abordare individuală pentru spaţiul construit şi public conform necesităţilor locuitorilor, dezvoltând traficul pietonal şi ciclist. Noi și acum ne mândrim cu aceste cartiere și oferim prioritate elementului tehnic, neglijând elemental uman. Oare soluția pentru boom-ul demografic este o astfel de experiență? Care ar fi modul de tratare a orașului sovietic? Cum transformăm spațiul public în unul de calitate? Cum să tratăm mințile noastre de celulele astea reci de beton? Cum vom explica generațiilor viitoare că bd. Dacia sau Mircea cel Batran constituie apogeul măiestriei, speranțelor și împlinirilor unui popor care se pricepe în ale construcției?