Acest text vine să prezinte pe scurt noua lege a educaţiei din România, lege adoptată sub bagheta lui Daniel Funeriu care, deşi alergic la cuvântul „reformă”, s-a pus pe schimbat şi operat sistemul. Nu îmi propun să evaluez foarte mult schimbarea pe care o aduce această reformă, întrucât nu am nici experienţa şi nici expertiza necesară, voi încerca doar o prezentare care sper să răspundă curiozităţii celor interesaţi de această chestiune şi poate să schiţez nişte soluţii pentru sistemul din Rep. Moldova care toarce şi el o mare schimbare.

Cine este agentul schimbării?

Asemănat ironic (şi poate e îndreptăţită ironia) cu Spiru Haret de către unii, Daniel Funeriu este un minsitru care din cauza faptului că nu şi-a echivalat diplomele pe care le-a obţinut în străinătate, are la activ doar 11 clase recunoscute de sistemul actual românesc. Fugind singur din România comunistă după absolvirea acestor 11 clase în 1988, acesta şi-a luat bacalaureatul la Lycée International des Pontonniers, din Strasbourg. Tot în Franţa obţine diploma de inginer în chimie şi în anul 1999 devine doctor în chimie la Universitatea Louis Pasteur din acelaşi Strasbourg, sub coordonarea laureatului Nobel în chimie, profesorul Jean Marie Lehn. În anul 2006 este beneficiarul unui grant de cercetare oferit de Uniunea Europeană de 2 milioane de euro (Marie Curie Excellence Grant, cel mai competitiv proiect UE, cea mai mare finanțare acordată de UE pentru un proiect individual). Tot în 2006, și-a fondat o echipă de cercetare la Universitatea Tehnică din München. Acest portret ar trebui să fie unul potrivit pentru postul de ministru al educaţiei într-o ţară care încearcă din răsputeri să evite sinuciderea profesională şi economică a celor mai tinere generaţii.

CE se schimbă?

Schimbările resimţite cu ochiul liber ar fi următoarele:

- absenteismul este alungat din rândul elevilor cu ajutorul cartelelor magnetice nominale pe care le va deţine ficare elev şi care ar trebui să contribuie la o mai bună monitorizare a acestora din urmă. Până la sfârşitul semestrului în curs vor fi achiziţionate cartele care să înregistreze prezenţa la ore, acest lucru intrând în responsabilitatea directă a directorilor de şcoli. Respectiva măsură ar trebui să-l responsabilizeze pe elev şi să-i crească simţul răspunderii, deşi eu o văd ca pe un foarte cinic preludiu al vieţii de mic corporatist care tre să se obişnuiască cu ideea unei surveillance society în care eşti mai degrabă un trup, sau, în cazul şcolii, un creieraş. Se pare că măsura este valabilă şi pentru cadrele didactice, astfel controlul îi cuprinde pe toţi. Şi cum instituţiile de învăţământ (mai ales cele superioare) îşi propun să devină mici corporaţii, pentru a-şi eficientiza cheltuielile şi veniturile, totul pare să decurgă foarte bine.

- introducerea orelor de lectură, precum şi a dictărilor obligatorii, inclusiv la liceu, astfel încât România să nu mai ocupe locuri fruntaşe la testările internaţionale pe tema analfabetismului funcţional. Această decizie poate părea ruşinoasă oleacă, dar parcă e mai bine să ne ruşinăm în liceu decât după.

- va apărea o săptămână de “şcoală altfel”, în care elevii vor fi implicaţi în activităţi culturale, tehnico-ştiinţifice, sportive, de voluntariat, de responsabilizare socială, activităţi educaţionale pentru sănătate, educaţie ecologică, protecţia mediului, educaţie rutieră etc. O schimbare ce pare foarte frumoasă şi care aparent ar trebui să satisfacă orice ONG-ist, totuşi, nefiind foarte clar cum anume se va face asta, riscăm să ajungem să avem în realitate o saptamână în care să se chiulească sau să fie mai degrabă o “vacanţă altfel”.

- introducerea unui “portofoliu al elevului”, adică un certificat de evaluare individuală pentru fiecare elev din ciclul de învăţământ preuniversitar. Acesta ar trebui să reflecte comportamentul social, atitudinea faţă de învăţătură şi muncă şi comportamentul la diverse discipline ale elevului. O măsură foarte binevenită şi care ar bucura probabil orice asculator de Pink Floyd, dar care totuşi poate fi un foarte dureros bumerang. Câţi dintre cei care predau vor avea timpul şi motivaţia necesară pentru a completa fiecare dintre aceste fişe? În condiţiile în care cadrele didactice erau deja aproape sufocate de planificări, rapoarte şi alte chichiţe birocratice, aceste fişe nu par a fi altceva decât încă o cărămidă legată de gâtul celui care nu mai are când să se gândescă la cum să-l motiveze  (a nu se încurca cu forţeze) pe elev să înveţe. Sper totuşi să fiu eu o pesimistă şi să fie luată în calcul şi elaborarea unui mecanism eficient care să sprijine existenţa acestei fişe.

- o altă mare schimbare şi care parcă îmi vine pe plac şi mie este faptul că examenul de bacalaureat se va da la probe interdisciplinare pentru elevii care vor intra în clasa IX-a în 2012-2013  (de exemplu, pentru ştiinţe va fi o singură probă pentru fizică, chimie şi matematică); abordarea asta interdisciplinară poate contribui la o înţelegere mai bună şi la creşterea aplicabilităţii cunoştinţelor adunate.

- noua lege a educaţiei mai prevede 20 de ore pe săptămână pentru elevii din  învățământul primar, 25 pentru cei din gimnazial şi 30 pentru cei din liceal, cu aproximativ 5 ore mai puţin decât în prezent pentru fiecare ciclu de învăţământ. Eu am fost mai mereu în tabăra celor care au crezut că numărul de ore nu este esenţial pentru o educaţie performantă,  ci activităţile prevăzute în timpul acestor ore fac diferența.

- mult dezbătuta chestiune a vârstei la care profesorii își vor putea obține doctoratul va scădea faţă de cea din prezent, care este de 53 de ani. Iată şi un lucru îmbucurător, aşa mai schimbăm un pic scenariul îmbătrânirii şi plafonării în facultăţi.

- încă o schimbare din seria “corporaţia salvează educaţia”: universităţile vor putea decide alegerea rectorului fie pe sistem corporatist, fie colegial.  Tot rectorii nu vor mai putea să ocupe funcţii politice de conducere, iar universităţile vor fi clasificate, pe baza acestei ierarhii obținându-se fondurile. Totuşi locurile de conducere nu par a fi scoase la concurs, deci deja mai e loc pentru o altă reformă.

- o măsura nouă este şi aceea a acordării sumei de 500 de euro pentru educaţia permanentă a fiecărui nou-născut, aceasta se va aplica începând cu anul 2013, iar cea privind introducerea costului standard per elev şi a principiului “finanţarea urmează elevul” se aplică din 2012.

- părinţii sunt văzuţi ca elemente mult mai importante în procesul educaţiei de către sus-numita lege. Ei sunt implicaţi în administrarea şcolilor, alături de reprezentanţii consillilor locale, cel al primăriei, doi contabili şi directorul şcolii.

Ce pietre rămân şi după ce se scurge reforma?

Schimbarea, bună cum e ea, nu e destulă sau nu-i satisface pe toţi. Astfel că printre cel mai des pomenite critici ar fi faptul că în continuare posturile de conducere nu sunt scoase la concurs, sistemul de educaţie ramânând politizat şi deci, dependent.  Acesta e argumentul de bază al taberei care susţine că avem o reformă machiată, mai degrabă decât una profundă. O altă mare problemă pe care o are această reformă este incapacitatea acesteia de a împiedica plecarea celor foarte buni (fie profesori, fie elevi/studenţi) din cauza salariilor demotivante, pentru că orele nu devin deloc atractive când ești monitorizat cu o cartelă şi când ştii că această  societate îţi oferă prea puţine şanse pentru o carieră înfloritoare şi un trai decent.

Cel mai important gol al acestei reforme din punctul meu de vedere îl reprezintă faptul că ignoră inerţia. Să mă explicitez: inerţia nu e doar o chestiune ce trebuie ţinută minte când se învaţă fizica, ci o lege valabilă şi în ceea ce priveşte oamenii. Multele eşecuri din orice fel de sistem, inclusiv cel educaţional au loc din cauza faptului că schimbarea se face doar pe foaie, iar profesorii şi elevii continuă să se comporte din inerţie, adică la fel. Nu-i poţi învinui, e firesc, dar e dăunător. Cum schimbi această situaţie? Ar fi nevoie de un alt text pe măsura acestuia penrtu a explica cât de puţin chestiunea, dar esenţial este că asta durează foarte mult.

Pe lângă asta mai rămâne o problemă: e stimulată cantitatea, nu calitatea. Criteriile de salarizare rămân numărul de ore predate şi notele puse în catalog. Performanţa elevului este încă o variabilă lipsă în evaluarea gândită de minister.

Notele ca indicator al cunoştinţelor elevului sunt bune, dar nu și când acestea rămân singurul indicator. E nevoie şi de altfel de evaluări care să conteze cel puţin la fel de mult ca notele date de cele mai multe ori pentru reproducere de cunoştinţe.

Un alt păcat al reformei din punct de vedere al profesorilor este că ei nu au fost consultaţi atât cât trebuia, iar procedura prin care a trecut legea (asumarea răspunderii de către guvern) a împiedicat parlamentul sa poată opera schimbări esenţiale în lege.

Aşadar, deşi regelmentările ministerului contează tare, reforma nu e făcută pentru ministru, nici pentru partidul de guvernământ, reforma se produce în clasă, trebuie făcută de profesor şi elev, iar aceştia trebuie ajutaţi de cei care fac curricula şi editează manuale. Nu e foarte clar cât de mult se ocupă nou-născuta lege de conţinutul învăţământului sau dacă s-a colaborat cu reprezentanţii angajatorilor de pe piaţa forţei de muncă, dar e cert un lucru: fie 2012 va fi un an în care fie va începe noua educaţie românească, fie ne vom dori să vină apocalipsa ca să schimbe ceva în sistem.

În partea a doua, urmează învățămintele extrase din reforma educației în România, pe care n-ar strica (sau ar strica!) să le aplicăm și la noi.

Fotografii de Ramin Mazur