Dar acest anti-feminism gratuit poate fi periculos, iar ca să explic de ce, încerc în cele ce urmează  să construiesc un lanț logic plauzibil spre concluzia că libertatea femeilor ca grup este limitată şi că stereotipurile gender sunt, parţial, responsabile.

Și așa cum statistica e la modă, să începem de aici. Conform unui studiu[1] cu participarea a 16, 000 de americani, 17.6% din femei raportează că au fost victimele unui viol sau ale unei tentative de viol la un moment dat din viață. Din femeile adulte care au raportat că au fost violate,  doar 16.7% au fost violate de necunoscuți; 61.9% au fost violate de soț (fost sau actual), concubin, boyfriend, tip cu care ieșiseră la o întâlnire; 21.3% de către o cunoștință, iar 6.5% de către o rudă. De cele mai multe ori un viol, deci, nu este produsul unei fantezii de psihopat care te urmărește la mijloc de noapte într-un parc întunecos. De cele mai multe ori e vorba, de fapt, de cineva care îți place. De cineva care ți se pare destul de amuzant, sexy, drăguț, potrivit. Și – dacă e să presupunem că orice bărbat care vrea să comită un viol are motivele sale[2] care justifică cumva actul în mintea sa, statistica ar sugera că acestea se cristalizează cel mai ușor în acțiuni vis-a-vis de o femeie cu care a stabilit sau intenţionează să stabilească o relaţie bazată pe un fel de încredere. Ciudat, nu? Credeam că nu decizi să-ţi petreci restul vieţii sau restul câteva luni cu o femeie pentru că vrei să o violezi. Cum se reconciliază acţiunile care denotă încredere şi apreciere pentru o femeie cu violul?

Orice explicaţie ţine de o percepţie necesar eronată despre rolul subordonat al femeii într-o relaţie heterosexuală. Zic necesar eronată, pentru că în opinia mea să crezi că violul e ok nu e la fel cu a crede că, de exemplu, femeia trebuie să aibă grijă de copii, sau că bărbatul e cel cu ţevile şi chestiile serioase iar femeia – cea cu motănaşii pufoşi[3]. În cazul violului, e vorba de dreptul la integritate corporală şi demnitate umană. Destul de fundamental. Iar un studiu[4] al unor indivizi care au declarat că au violat o cunoştinţă a găsit o corelaţie semnificativă între viol şi acceptarea miturilor şi viziunilor tradiţionale despre sexualitatea feminină si masculină; precum şi cu viziunea că agresivitatea masculină este normală. Exemple de astfel de mituri? “Bărbatul este puternic, invulnerabil, impunător”, “Femeia este pasivă din punct de vedere sexual”, “Bărbaţii adevarati pot să ‘obţină’ o femeie pe care o doresc, indiferent de circumstanţe”. Mă întreb de ce, în momentul în care stereotipurile sexiste pot fi atât de periculoase, nu ne gândim de două ori înainte de a face declaraţii de genul “Lupu, fii bărbat!”, sau “Cine o să-i dea franţuzului la bot?”

Evident, percepţiile sexiste care rezultă în comportament agresiv nu sunt decât o bucaţică dintr-un puzzle al extremei inegalităţii gender. Nu înseamnă că toţi bărbaţii văd femeile anume aşa. Dar: 91% din victimele violurilor sunt femei, iar aproximativ 99% din violatori sunt bărbaţi.[5]  Iar în societăţi în care aceste percepţii există, sunt vociferate, trivializate şi acceptate, violul prejudiciaza nu doar victimele sale directe, ci şi femeile ca grup. Cum? Astfel de atitudini induc frica şi disciplinează un anumit comportament care rezultă din frică. Felul în care te imbraci, de exemplu, departe de a fi doar un mod prin care îţi exprimi personalitatea, să zicem, trebuie să respecte anumite reguli sexuale, să nu fie excesiv de provocator. Iar dacă ai ieşit să te distrezi îmbrăcata mai sexy pentru că aşa vrei tu (ceea ce ar însemna că nu te temi şi argumentul cu frica e paranoic), există riscul ca în eventualitatea unui viol sa îţi fie foarte greu să demonstrezi, într-o curte din SUA sau Anglia (nici nu mai zic de Moldova), că maniera ta nu a indicat o oarecare disponibilitate pentru sex[6]. Şi partea cea mai perversă e că această “disciplinare” vizeaza un aspect super-intim, e un atentat la demnitatea umană  prin prisma căruia faptul că femeia americană din studiul menţionat la început are dreptul să voteze, să înveţe unde vrea, şi să candideze la Senat nu mai pare la fel de eliberator si inspirant.

De aceea, înainte de a califica feminismul drept extremist sau afectat, ar fi cazul să facem o mică pauză pentru a ne gândi la unele din problemele sociale cele mai grave cu care încearcă să lupte. De exemplu, în mare datorită unor feministe înrăite (Andrea Dworkin şi Catherine MacKinnon), în SUA se reuşeste treptat modificarea legislaţiei pentru a recunoaşte (dada, RECUNOAŞTE) conceptul de “viol conjugal”; pentru că până foarte recent, în SUA legea zicea că dacă te căsătoreşti cu o femeie, este de neconceput ca ea să nu vrea sa faca sex cu tine[7]. În timp ce noi în Moldova facem tot felul de proiecte de lege simpatice care interzic întreruperea sarcinii făra acordul soţului şi ni se pare super-cool să facem glume misogine la tribune, la televizor şi la bere. Sincer, nu înţeleg. Şi chiar cred – din motivele expuse mai sus – că anti-feminismul e mai complacent şi afectat decât antonimul său.