(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam homosexual, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” – un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru – a bunului creştin şi a gospodarului neaoş – faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi sondajul), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Imagini de Andrei Dorofei

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de… iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali… De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.