Afirmator Andrei Lutenco Masterand în Drept, Central European University Guvernul ar trebui să renunţe la politica regularizării fluxului de studenţi în universităţi în favoarea autonomiei universitare şi a „mâinii invizibile a pieţei”, în care studentul este unul dintre cele mai importante „ligamente”.

Negator Ana Gurău Masterand în Politici Publice, Central European University 3 argumente sunt esențiale în negarea moțiunii de azi: argumentul creşterii economice şi al combaterii şomajului, argumentul resurselor statului si strategiilor de dezvoltare și argumentul capitalului uman.

Introducerea moderatorului
ospoon.eu

01

În ultimii câţiva ani, învăţământul superior din RM a fost marcat de eforturile autorităţilor de a racorda sistemul universitar, în special numărul şi distribuţia studenţilor pe domenii de pregătire, la cerinţele pieţei muncii. „Comanda de stat” în învăţământul superior a stârnit numeroase polemici şi a afectat, într-un fel sau altul, fiecare universitate şi (potenţial) student. Tema trezește cîteva întrebări esențiale legate de rolul şi scopul studiilor universitare, de distribuţia resurselor de către stat, autonomia universitară, de libertatea şi echitatea studiilor şi mai ales de relaţia dintre studiile superioare şi piaţa muncii.

Afirmatorul. Introducere

Andrei Lutenco

Guvernul ar trebui să renunţe la politica regularizării fluxului de studenţi în universităţi în favoarea autonomiei universitare şi a „mâinii invizibile a pieţei”, în care studentul este unul din cele mai importante „ligamente”. Aşadar, unu la „mână”:

I. Scopul universităţii

2. Politica despre care vorbim este bazată pe premisa că scopul universităţilor este de a fi fabrici de potenţiali salariaţi, iar limitarea numărului de studenţi la anumite specialităţi, pentru care există inflaţie de specialişti pe piaţă (economişti, jurişti) şi încurajarea altora, pentru care există o cerere mai mare, ar prii studenţilor, angajatorilor şi societăţii în general.

3. Problema e că în această formulă este exclusă educaţia în sine. Beneficiile incontestabile pe care le aduce învăţământul superior în ceea ce priveşte angajarea în câmpul muncii sunt importante (poate cele mai importante), dar colaterale principalului scop al universităţilor – formării oamenilor cu un anumit fel de gândire – analitici, curioşi şi ambiţioşi, capabili de cercetare – nu salariaţi gata de a fi înghiţiţi de piaţă, ci profesionişti capabili de a împinge tot ce mișcă înainte.

4. Or, această sarcină este cel mai bine îndeplinită de însuşi mediul academic, universităţile, care trebuie să dispună de libertatea de a-şi ajusta independent politicile de înmatriculare pentru a-şi realiza la maxim potenţialul. Anume creşterea acestui potenţial ar fi trebuit să fie ţinta politicilor educaţionale, şi nu distribuţia beneficiarilor acestuia. Un număr mare de oameni culţi (chiar dacă jumătate din ei sunt jurişti şi economişti) nu strică unei societăţi.

5. O instrumentalizare completă a educaţiei în interesul pieţii produce rezultatul contrar, în care nu contează decât diploma, iar orice iniţiativă este ucisă de „necesitatea practicii” şi nu a „teoriei”, cuvinte cheie care vor să mascheze lenea de a gândi. Soluţiile la aceste probleme ar trebui să fie pro-active şi nu restrictive.

6. Doar renunţând la cotele de înmatriculare pentru diferite specialităţi, putem afirma adevăratul scop al universităţilor – promovarea cunoştinţelor şi a cercetării, dezvoltarea ştiinţei şi formarea potenţialului intelectual al ţării. Acest argument, cu iz de idealism romantic este unul de principu, deşi în mare parte a fost sacrificat pînă acum motivaţiilor „practice” şi economice.

   II. Libertatea de a alege o profesiune

8. Suprasaturarea pieţei de muncă din Moldova cu jurişti şi economişti nu justifică limitarea accesului pe piaţă a celor ce au ambiţia de a-şi asuma concurenţa căreia vor trebui să-i facă faţă. E vorba de oameni autonomi care au dreptul să ia decizii fără ingerinţe, chiar şi protectoare, din partea statului.

9. Pe de altă parte, frustrarea de a nu fi admis la o facultate pe care ţi-o doreşti nu este mai neglijabilă decât cea de a nu-ţi găsi un loc de muncă, iar motivaţia de a căuta alternative peste hotare poate fi la fel de presantă.

10. Unele jurisdicţii, precum cea a Republicii Federale Germane, au recunoscut distincţia dintre exercitarea şi alegerea unei profesiuni ca două aspecte ale „libertăţii ocupaţiei” consfinţite de Constituţie, cea de-a doua bucurându-se de o protecţie deosebită, deoarece ţine de o sferă deosebit de importantă pentru autonomia şi demnitatea persoanei. Oare nu este cazul cotelor de înmatriculare un astfel de caz de limitare a alegerii unei profesiuni?

11. Astfel, abordarea de „comandă de stat” nu este justificată: fiecare trebuie să aibă dreptul să-şi aleagă liber domeniul de studii şi profesiunea, precum şi să-şi asume riscurile ce rezultă din această alegere, fără a fi supus restricţiilor arbitrare.

12. Părerea mea este că, atunci când se încearcă rezolvarea problemei şomajului în rândul tinerilor sau a deficitului forţei de muncă în anumite ramuri prin introducerea cotelor de înmatriculare în universităţi, se face o diagnosticare greşită a bolii şi se prescrie un medicament cu efecte secundare nefaste.

    

Foto: Ramin Mazur

Negatorul. Introducere

Ana Gurău

I. Argumentul creşterii economice şi al combaterii şomajului

2. Cotele de înmatriculare reprezintă singura măsură prin care pot fi sincronizate cererea si oferta de pe piaţa muncii. Statul nu numai că are dreptul, dar este obligat să se asigure că tinerii specialiști au şanse reale de a-şi găsi locuri de muncă după absolvirea studiilor superioare, medii de specialitate sau secundare profesionale.

3. Deoarece “crearea locurilor de muncă” este o măsură mult prea complexă pentru a fi implementată rapid ca răspuns la șomaj, consolidarea capacităților tinerilor înşişi de a-şi găsi locuri de muncă este o măsură mai accesibilă. Exemplul clasic al prea multor studenţi de drept, studii economice sau relaţii internaţionale ilustrează clar pierderile ce se impun tuturor actorilor implicaţi, atunci când statul nu se implică în reglementarea admiterii la studiile superioare sau de specialitate: studenţii şi părinţii nu își recuperează investiţiile făcute în educaţie, statul iroseşte resurse umane şi financiare, iar economia naţională devine din ce în ce mai puţin productivă.

   II. Argumentul resurselor statului și strategiilor de dezvoltare

5. Cotele de înmatriculare constituie un instrument important de control al modului în care guvernul distribuie pe domenii resursele limitate de care dispune. Pentru că formarea anumitor specialişti este mai costisitoare (în termeni de resurse financiare şi de timp) decât formarea altora, statul, considerând natura şi cantitatea propriilor resurse, este în drept să prioretizeze încurajarea admiterii la anumite specializări în anumite perioade de timp.

6. Mai mult decât atât, guvernul devine astfel cu adevărat capabil să implementeze strategiile de dezvoltare pe care şi le asumă faţă de cetăţeni, având în vedere că există unele specializări mai importante, si altele – mai puţin importante, pentru anumite perioade.

7. În Moldova, studiile superioare în domeniul ştiinţelor socio-economice şi umanitare au devenit populare, pentru că nu au avut nevoie de investiţii largi şi de infrastructură (spre deosebire de fizică, inginerie, sau tehnologii informaționale). Aceasta nu înseamnă însă că asemenea domenii nu au nevoie deloc de investiții. Totuși, luând în considerație deficitul bugetar al ţării, acestea au o devenit necompetitive, iar fizica şi chimia – nepopulare și fără perspective reale de a contribui la cercetare științifică.

   III. Argumentul capitalului uman

9. Studiile superioare și de specialitate reprezintă o investiţie în viitorul studentului, care trebuie să producă rezultate cuantificabile și tangibile: garanţia unui loc de muncă şi oportunităţi de dezvoltare profesională. Prin urmare, este justificat ca statul să reglementeze cotele de înmatriculare, asigurând astfel faptul că întreg sistemul educational serveşte interesele tuturor părților implicate.

10. Educaţia nu trebuie privită ca pe un scop în sine (şi final). Acesteia trebuie să i se ofere un spaţiu de valorificare şi dezvoltare; iar un loc de muncă, un mod de aplicare al cunoştinţelor acumulate, prin urmare – o sursă sigură de venit, este singura modalitate prin care un tânăr specialist poate fi motivat să devină mai bun în ceea ce face.