Acum ceva timp am asistat la o dezbatere la tema ”Mai bine mort decât ONG-ist”. Eu, văzând tema, am mers acolo în speranța găsirii răspunsurilor la toate întrebările, inclusiv principala întrebare despre viață, univers și toate restul. Din păcate, nu a fost să fie.

Afirmatori erau Lucia Aprodu și Dumitru Alaiba, oponenți – Corneliu Cirimpei și Andrei Panici. Toți notorii în dezbateri și notorii în ceea ce fac în viața obișnuită.
Dezbaterea a fost frumoasă, participanții măsurându-se în lungimea inteligenței și a talentului oratoric. Presupun că s-au simțit bine, amintindu-și tinerețea frumoasă petrecută în dezbateri. La finele discuției s-a pus la vot și cei prezenți au votat… echipa care a jucat mai bine. Iar eu am mers acasă foarte dezamăgit și frustrat.
Desigur, dezamăgirea mea era cauzată nu de dezbaterile propriu-zise, ci numai și numai de așteptările mele exagerate. Eu am mers la o ședință de dezbateri în așteptarea unor soluții… ceea ce a fost cel puțin naiv. În fine, să zicem că asta e problema mea, cauzată de stilul de lucru cu care m-am obișnuit în lumea afacerilor – acolo scopul întâlnirilor este obținerea unor rezultate concrete și măsurabile.

Foto: Nata Moraru

Referitor la tema discuției, oponenții și-au făcut treaba foarte bine. Ei au indicat că  1. ONG-urile sunt create de persoane private cu cele mai diverse scopuri și că 2. Ele nu sunt datoare cu nimic nimănui, poate doar finanțatorilor.
Și într-adevăr, cu aceste argumente, dispare cea mai mare parte a obiecțiilor care sunt formulate față de ONG-uri. Ele nu sunt organe de stat, care există pentru a lucra în folosul nostru, ci au fost create de către cineva pentru ceva, și noi, terții, putem sau nu putem intra în ceva-ul cela, obiect de activitate. (Chiar dacă ONG-ul nu-și îndeplinește atribuțiile prevăzute de statutul său, nu cred că este real să se facă ceva cu asta – poate doar după îndelungate judecăți și plângeri la Ministerul Justiției și sensibilizări ale opiniei publice… dar nu sunt sigur că se merită.)
O problemă aparte, care poate nu e în sine o problemă, este eficiența distribuției și utilizării finanțărilor. Banii sunt dați de către finanțatori, și oricât de irațională și ineficientă ne-ar părea uneori utilizarea lor, asta e strict problema finanțatorului. Dacă el acceptă  o asemenea utilizare a banilor săi, treaba lui.

Problema mea cu ONG-urile nu este adresată direct lor, ci se referă mai mult la situație per ansamblu. În primul rând, ele canalizează tinerii, forța de muncă cu cel mai mare potențial de inovare, într-un domeniu absolut neproductiv.

Ce am eu în vedere? ONG-urile nu produc un capăt de ață. Iar când efectuează activități economice, conform legislației, acestea trebuie să fie cu profitabilitate nulă. Deci, în cazul ONG-urilor dispare principalul motor al eficienței economice – necesitatea de a genera profituri (deci, de a maximiza rezultatele și de a minimiza costurile). Chiar și potențialul de dezvoltare a lor (capacitatea de acumulare a resurselor) este limitat de necesitatea de a consuma bugetele alocate până la finele proiectului – cât ai scris, atât trebuie să consumi, că e păcat să restitui banii la finanțator…

Așa că valoarea adăugată adusă de ONG-uri economiei noastre este aproape de zero. În general, funcțiile ONG-urilor, în cea mai mare parte, sunt fie complementare, fie dublează funcțiile care sunt îndeplinite de stat. Respectiv, tot sectorul non-guvernamental se adaugă guvernului drept o altă suprastructură în economia noastră. Iar statul nu produce nici el nimic, având doar funcții de reglementare și redistribuire. La TEDx vorbisem despre ponderea angajaților publici din totalul de angajați din Moldova (care este de 28,4% cf. ultimelor date de la BNS). Or, ponderea totală de angajați a celor care lucrează în sectorul non-guvernamental constituie 6,7%. În total, avem niște onorabile 35 la sută de persoane angajate care nu aduc valoare adăugată economiei țării. Fiecare al treilea.
Deși multe ONG-uri, spre deosebire de Stat, nu consumă din impozitele noastre, ci aduc bani în țară, banii aceia merg fie ca remunerare consultanților străini, fie direct în consum (și susțin inflația sau importurile, până la urmă). Iar țara rămâne să se afle acolo unde se și afla.

Iar în al doilea rând, ONG-urile educă o anumită stare de spirit și anumite obișnuințe în lucru. Mă refer la orientarea pe raportări în detrimentul orientării pe rezultate, și mă refer la caracterul discontinuu al proiectelor și, respectiv, la lipsa controlului pe termen lung asupra rezultatelor proiectului.

Din păcate, finanțatorii nu pot aprecia rezultatele reale ale proiectelor implementate, ci doar indicatori cuantificabili și măsurabili, dar indirecți ai rezultatelor proiectelor. De exemplu, ei nu pot aprecia soluționarea reală a unei probleme prin aprobarea unei legi, ci doar pot constata aprobarea legii. Nu pot aprecia cu cât s-a schimbat starea de spirit în societate privind o anumită problemă, ci pot număra numai posterele afișate referitoare la problema respectivă. Nu-mi imaginez cum după ce s-a raportat că problema a fost soluționată prin aprobarea unei legi, se va mai raporta că legea în realitate nu ajută cu nimic și problema continuă să persiste.

În plus, datorită organizării pe proiecte și cicluri de finanțare, ONG-urile nu sunt stimulate să monitorizeze continuu problemele de care s-au ocupat (doar dacă nu mai au proiecte pe aceeași tematică).

Atâta timp cât această atitudine rămâne în cadrul ONG-urilor,  e ok și e problema lor. Însă de multe ori persoanele educate în acest stil de lucru migrează în domeniul afacerilor (ceea ce nu e mare problemă fiindcă dacă nu-și schimbă atitudinea, nu supraviețuiesc mult acolo) sau în domeniul guvernamental (ceea ce chiar e o problemă, fiindcă lucrul la stat este exact propice pentru a mima activitatea, lucru bine însușit în multe ONG-uri). Am întâlnit mulți tineri la interviuri care aveau aptitudini foarte bune de comunicare și de a se prezenta favorabil (ceea ce e bine), care își vedeau activitatea doar în comunicare și coordonare (ceea ce nu e bine, cineva trebuie să și producă ceva), care vedeau soluționarea problemelor în convocarea unor mese rotunde sau în scrierea unor rapoarte despre problemele constatate (ceea ce nu e bine deloc, fiindcă acesta poate fi doar punctul de pornire în soluționarea problemei, dar nu și soluția în sine) și care după ce raportau despre măsurile întreprinse pentru soluționarea problemei, uitau de existența acesteia (ceea ce în administrarea unei afaceri este inadmisibil).

Acum, chiar nu vreau să fiu rău – avem multe organizații non-guvernamentale care fac lucruri extraordinare. Și cunosc foarte mulți oameni care și-au dedicat viața unor cauze nobile, pe care le realizează inclusiv cu ajutorul ONG-urilor. Însă acei oameni erau dedicați acestor cauze și fără finanțările străine, finanțările fiind un mijloc, și nu un scop.

În fine. Dezbaterile pe tema „Mai bine mort decât ONG-ist” mi-au părut o reflectare foarte fidelă a stilului de lucru al ONG-urilor. A fost o întâlnire cu o temă extraordinară, care a trezit interesul public, a fost o discuție acolo pe loc (în cazul dat – în formatul dezbaterilor parlamentare britanice), după care, cum am mai spus, s-au pus la vot opiniile părților. Acum, ținând cont că în sală (ca de obicei la astfel de evenimente) erau prezenți în majoritate membri activi a diverse ONG-uri, ghiciți care opinie a câștigat. Din sală la un anumit moment s-a întrebat dacă va fi coffee-break.

Iar după vot, toți ne-am împrăștiat acasă, satisfăcuți de lucrul făcut și de rezultatele obținute.

Puteți urmări dezbaterea aici.

Sursa articolului: http://natangarstea.blogspot.com/2012/07/mai-bine-mort-decat-ong-ist.html