Fotografii de Nata Moraru

Unul dintre punctele de plecare pentru întîlnire era dezbaterea unor teme care marchează viața publică din Moldova, înainte ca și după 7 aprilie 2009: naționalismul românesc și cel rusesc („luptînd“ pentru cauze antagonice, dar cu aceleași arme), discriminarea de toate felurile (al cărei moment culminant a fost atins anul trecut, cu ocazia propunerii legislative privind combaterea discriminării inclusiv pe bază de orientare sexuală, ceea ce atras în piață un număr semnificativ de oameni îngrijorați că asta ar însemna prozelitism homosexual) și relația neclară dintre stat și Biserica Ortodoxă.

Pînă la urmă, membrilor CriticAtac (Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Victoria Stoiciu și Ciprian Șiulea) le-au stat în față, printre alții, dramaturgul Nicoleta Esinencu, publicistul rus(ofon) Oleg Krasnov, actorul și regizorul Mihai Fusu (realizator și al unei emisiuni la Publika TV), Paula Erizanu și Alina Lipcan (co-inițiatoare ale platformei ospoon.eu), Gheorghe Erizanu (directorul Editurii Cartier), psihologul Yan Feldman… De departe, elementul remarcabil al întîlnirii l-a reprezentat rapida alunecare a discuției dinspre gîndirea și acțiunea politică spre chestiunea limbii ca subiect politic și al politizării. Chiar și prezența cvasiexclusivă a autorilor de limbă română în cadrul Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a dovedit a fi un factor problematic, cu atît mai mult, cu cît identitatea moldovenească pare a fi un element de inconfort pentru vorbitorii de română/ etnicii români. De fapt, cu urme consistente ale Armatei a 14-a ruse pe teritoriul Republicii Moldova (chiar dacă cei care servesc în această armată sînt acum preponderent cetățeni ai Transnistriei) și o rată a emigrației ce sfidează orice concurență la nivel european, efect al nivelului de trai extrem de scăzut, faptul că apartenența lingvistică (și doar prin extensie cea etnică) este văzută ca problema principală în discuție cu intelectuali din afara contextului local (cum era cazul celor de la CriticAtac, deși și Vasile Ernu, și Victoria Stoiciu sînt originari din Moldova) e mai degrabă un motiv de îngrijorare. E, într-adevăr, limba o problemă curentă cu care se confruntă oamenii obișnuiți din această țară (pe deja încetățenitul model al vînzătoarei de la pîine care nu vorbește decît rusește/ ungurește), într-un framework de percepție etnică aparținînd mai curînd începutului de secol XX? Ce rol joacă România în autoreprezentarea etnică și lingvistică a moldovenilor (avînd în vedere că presiunea normativă asupra limbii, care exclude accentele regionale, e destul de puternică și în interiorul țării noastre)? Și ce se întîmplă dacă, în realitate, această problematică, generatoare de complexe diverse, de la nerecunoaștere la unele de inferioritate „de limbă“, e legată preponderent de mediul intelectual, amestecînd nerezolvate conflicte intracomunitare de pe vremea cînd Moldova era o republică sovietică (iar afirmarea etnico-lingvistică era puternic îngrădită) cu la fel de nerezolvata, deși mult mai recentă, chestiune a relațiilor cu România însăși (de includere versus acceptare versus tolerare), iar politizarea acestei „limbi“ îl îndepărtează pe intelectualul moldovean (care vede în termenul din urmă o cetățenie, nu apartenența la o comunitate) de problemele sociale curente? Care probleme rămîn la fel de discret ținute departe de dezbaterea publică, fie ea de la Teatru-Spălătorie, de la televizor sau din Parlament.

O istorie „curată“

La Teatru-Spălătorie se joacă și performance-ul Clear History, un docu-spectacol semnat de Nicoleta Esinencu și actorii Veaceslav Sambriș, Doriana Talmazan și Irina Vacarciuc, a cărei premieră a avut loc de curînd.

Bazat pe interviuri directe și documente de arhivă (inclusiv foto și audio), Clear History traversează momentele în care, după pătrunderea trupelor româno-germane în ceea ce pe atunci era Basarabia (acum, Republica Moldova), comunitatea evreiască a fost întîi ghetoizată, jefuită, apoi dusă, pe jos și sub amenințarea armei, în Transnistria, unde supraviețuitorii au fost supuși raidurilor periodice, mizeriei și penuriei alimentare. Unii au supraviețuit, cei mai mulți, nu. E un performance despre Holocaustul din Basarabia, a cărui miză (performativă mai mult decît spectaculară) e să spună această poveste decantînd-o de urmele implicării personale și sentimentale, de atitudinea subiectivă a performerilor transformați, astfel, în vehicule corporeale ale unui construct textual fundamentat pe date reale (ce aparțin, aleatoriu, memoriei reactivate, istoriei prezente în imaginarul public – faimosul apel al lui Ion Antonescu, „Ostași, vă ordon treceți Prutul!“ – și arhivelor tradiționale). E un tip de abordare care slujește, în primul rînd, contextul căruia i se adresează – în Republica Moldova, Holocaustul din Transnistria rămîne un subiect tabu în spațiul public, cel mai probabil, din cauza unui blocaj de discurs, legat în egală măsură de implicarea românilor și de colaborarea, adeseori plină de entuziasm, a localnicilor.

„Cîtă avere aveau jidanii, în Dumbrăveni, că erau bogați jidanii, nu așa, ca noi, aveau magazine, aveau bogății;

o fost evacuați, ridicați și au rămas casele pustii, și ai noștri săracii tîrîiau de acolo…, hai, hai, luau scaune, mese, hai să le luăm, ce să luăm…

și i-a dus la unu’, Foca Baraghină, la primărie și au dat tot pe băut, scaunul, masa,

era război…, le-o dat pe băut și bea“.

Întrebarea rămîne, însă, la fel de valabilă la sfîrșitul lui Clear History: pot „dovedi“ documentele semnate de Ion Antonescu și Mihai Antonescu existența unei politici de stat a statului România vizînd exterminarea evreilor (în România, unde Holocaustul este un subiect public, răspunsul la această întrebare poate fi foarte instructiv pentru abordarea raportării statului actual la problema romilor „protejați“ de primării prin construcția de ziduri și garduri)? În construcția unui discurs despre pogromuri și crimele colective din Transnistria, e important de trasat nu atît rolul pe care-l ocupă, în alcătuirea narativă, relatările despre jafuri și asasinate ale populației locale, cît cel al mult mai rarelor exemple de intervenții pozitive, de persoane (mult mai puține) care și-au pus libertatea și uneori viața în pericol pentru a-și salva aproapele de altă etnie sau religie. Pentru că, de fapt, neutralitatea absolută a discursului este imposibil de atins. Încă și mai puțin în teatru.

Un lucru e sigur: dacă în vreo sală de teatru din România, publicul ar repeta în cor, cu atîta lejeritate, cuvintele „apelului“ mareșalului Antonescu (așa cum se întîmplă la Chișinău, unde conștiința semnificației acelui apel e ca și inexistentă), nici un studiu sociologic nu ar fi mai bun pentru revelarea imperativului unei „treziri“ istorice.