Cândva mai demult făcusem o prezentare la TED despre efectul fluturelui. Dacă e să filosofăm un pic, cred că asta e ceea ce numim noi soartă. Multe lucruri au apărut anume aşa. Un mic detaliu poate schimba radical istoria sau cel puţin cursul evenimentelor. Magnitudinea şi importanţa acestuia, de fapt, poate fi estimată doar post-factum, exact ca aripile fluturelui care stârnesc un uragan peste ocean, la mii de kilometri.

Heavy  Metal – cea mai longevivă specie a rock’ului

Prin anii `70 Ozzy Ozborne, necunoscut pe atunci, nimereşte într-o trupă cu care încerca să facă muzică, împreună cu Black Sabbath. Nu aveau idee ce vor să facă anume, erau printre mulţi alţii care învăţau cum se ţine chitara în mână. Între timp, chitaristul, Tony Iommi, care lucra în timpul zilei la o uzină metalurgică, are un accident de muncă şi pierde degetele mâinii drepte. A primit în loc de degete nişte proteze de metal. Un probabil sfârşit de carieră muzicală care nici măcar nu şi-a luat zborul? A continuat totuşi să experimenteze, iar trupa nu l-a dat afară pentru că nu aveau oricum bani ca să angajeze alt chitarist, iar ăsta cânta fără plată. Sunetul produs de la atingerea degetelor metalice cu strunele, şi ele din metal, era unul cel puţin deosebit. Zgâria auzul celor mai obosiți și vârstnici. Cert este că nimeni nu făcuse aşa ceva înaintea lor. A luat foc treaba. Aşa se consideră că s-a născut heavy metal-ul – cea mai longevivă specie a rockului (pentru că, să fim serioşi, deşi mulți scriu pe pereţi ca Punk’s not dead, it is dead).

Batista şi smoke on the water

Deep Purple, una dintre cele mai memorabile trupe rock din istorie, merg în Montreaux, Elveția, în Decembrie 1971, pentru a înregistra un album. Exact înainte de a începe, Montreaux Casino, ales drept locul  pentru înregistrare, arde până în fundament. Stând pe malul lacului Geneva în timp ce pompierii îşi făceau treaba cu zor, basistul Roger Glover,  privind tot ce se întâmplă în jur, scrie fără nici o intenţie pe o batistă “smoke on the water” – asta vedea atunci – fum pe lacul Geneva. Inexplicabilă expresie. Ar fi putut cu toţii face cale întoarsă. Totuşi, a doua zi se pun pe înregistrat albumul, închişi în camera de hotel. Nu de alta, dar echipamentul era închiriat şi costa oricum bani, deci trebuia de lucrat. Aşa se înregistrau atunci albumele, nu prin studiouri, cu post-producţii şi din alea, și din celelalte. Pentru ultimul cântec chitaristul improvizează un acord inedit care a rămas unul dintre cele mai vestite din istoria rockului. La fel, voia întâmplării, o consecutivitate de evenimente ce au urmat unul după altul până la naşterea “Smoke on the Water”. Nu se termină aici, pentru că, normal, totul este în evoluţie, iar după “Smoke on the Water” au urmat multe alte întâmplări, inclusiv cântece, ce nu ar fi fost posibile fără acestea.

Keith – nemuritorul şi Mick,  fără care niMick nu era posibil

Pe la 10 ani, Keith Richards, viitorul chitarist Rolling Stones, a avut un accident. Și-a rupt degetul mijlociu de la mâna stângă. Acesta nu s-a mai îndreptat. Erau anii 50, în Marea Britanie postbelică nu mergeai cu aşa chestii mărunte la medic. Keith se juca deja de-a blues’ul la chitară. Accidentul i-a permis să ţină strunele puţin diferit, mai comod chiar, după cum zice el. Respectiv, producea şi sunete puţin diferite, mai alungite. Peste vreo 15 ani, Jumping Jack Flash, Street Fighting Man, Satisfaction, şi multe altele aveau să sune diferit fără degetul strâmb al lui Keith. Odată alungat din şcoală, caracterul său rebel este deja format. A început să cânte fiind dezinteresat de oportunităţile pe care i le oferea lumea din jur, gen să fie muncitor la vreo fabrică sau şofer. A devenit unul dintre cei mai buni chitarişti, compozitori, muzicieni. A dat un suflu nou rock’n’rollului. Împreună cu trupa din care făcea parte, intră în categoria celor mai longevivi. Şi dacă nu era alungat din şcoală, sau dacă nu-şi rupea degetul?

Sau dacă nu-l întâlnea pe Mick Jagger în tren, întâmplător? Mick Jagger ţinea în mână câteva discuri de vinil cu muzica care, de fapt i-a unit – blues. În Marea Britanie, vinilurile cu blues-ul anilor ’50, înscrise tocmai în Missisipi, erau o  mare raritate. Aşa au legat prima discuţie. Şi dacă Mick nu avea acele discuri la el atunci? Treceau unul pe lângă altul şi-şi vedeau de drum. Dacă tot de Mick e vorba, nici felul în care se mişcă pe scenă nu e întâmplător. Cândva concertau pe scene mici. Dar foarte mici. Mick trebuia să balanseze şi să aprindă publicul pe o suprafaţă nu mai mare de 1-2 metri pătraţi, între tobe, chitare şi public, pe care îl putea mirosi – atât de aproape era de el. Scenele deveneau tot mai mari, din cluburi în arene, din arene în stadioane. Deşi avea mai mult spaţiu de manevră, au rămas aceleaşi mişcări centrifuge, în principiu.

Imagini de Thea Wolfe

Lucrurile se întâmplă de la sine. Totuşi oportunitatea întâmplării unui eveniment are legătură directă cu evenimentele precedente. E un labirint temporal şi cale întoarsă nu există. E bine să ţinem cont de asta din când în când, orice am face. Iar dacă atragi suficientă atenţie tuturor detaliilor, poţi prezice viitorul.

Am luat exemple din muzică pentru că fără muzică tot ce e-n jur are mai puţin sens. Sunt multe exemple asemănătoare din alte domenii, însă Bell, Edisson, Röntgen şi mulţi alţii, sunt sigur, aveau o muzicuţă pe acolo în timp ce îşi înfăptuiau marile invenţii – şi ele, realizate cu o bună doză de întâmplare. Altfel nu poate fi.

Dacă tot nu prea avem muzică locală, avem o politică cu adevărat fascinantă. Nu avem analişti să o dezghioace aşa cum ar merita – asta da. Însă politicul nostru este chiar ceva special. Da, obosim uneori, însă totuşi este o privelişte care merită urmărită. E un fel de „12 angry men” (filmul vechi şi bun) filmat pe o scară mai mare. Nu penibilul plagiat „Dvenadţati” al lui Mihalcov. Aici sunt toate caracterele: tineri, bătrâni, lideri, sateliţi. Sunt din cei care vor să schimbe ceva, sunt dintre acei care rezistă schimbării și chiar dintre aceia care vor schimbare până la capăt, dar nu prea ştiu cum să o facă. Toate aceste caractere formează un tot întreg, un amalgam de relaţii dintre aceştia. Machiavelli ar mai scrie vreo trei volume uitându-se la noi. Şi alineatul dat nu e deloc o critică.

De ce am zis de rock? Pentru că acest stil a fost o explozie, a apărut, s-a dezvoltat şi s-a ramificat în atâtea genuri şi specii într-un răstimp extrem de scurt. Cercurile conservatoare au dus o luptă acerbă, BBC îi cenzura, însă nimic nu putea opri un curent ce suplinea un vid enorm – un vid de idei, de atitudine, de mod de viaţă. 50 de ani pentru istorie este o clipă. Chitara a fost instrumentul fără care nimic nu era posibil. Căci  totul a început cu adevărat în 1969, în momentul în care Jimi Hendrix îşi dă foc la chitară. Pe scenă, în faţa publicului şocat, care nu a mai văzut aşa ceva. Wild thing, indeed.

Cu 20 de ani în urmă în lume a avut loc un alt fel de explozie. Pe harta Europei au (re)apărut peste 20 de ţări care au trebuit să se autoinventeze. Să înveţe una de la alta, mai ales să nu repete aceleaşi greşeli. Iar cazul nostru nu este unul deloc special. Toate greşelile pe care le facem (sau le evităm, căci sunt şi din astea, vă asigur) au avut loc deja, în altă parte. Important este să mergem înainte.

Avem nevoie de puţin rock’n’roll la guvernare. Pentru că rock’n’roll-ul s-a inventat singur pe el. El s-a inventat nu graţie, ci în pofida circumstanţelor (situație cunoscută, nu?). Pentru că Jimi Hendrix, sau Keith Richards, sau David Bowie sau mulţi alţii aveau acelaşi instrument la dispoziţie – chitara electrică (care, apropo, nu a prea a evoluat în ultimii 50 ani – e acelaşi instrument, în principiu). Au reinventat-o de fiecare dată, au experimentat cu sunetele şi cu acordurile, au ascultat ce fac alţii, şi-au perfecţionat muzica lor, au împins limitele la maxim. Iar când faci una ca asta, chiar nu ştii unde ajungi. Totuşi e vorba de o intuiţie de care dispune orice om. Uneori făcând o schimbare sau alta, nu poţi greşi, pentru că status-quo-ul chiar nu merită menţinut. Important e să insişti. Pentru că niciunul din ei nu au adunat stadioanele din start. Chiar dimpotrivă – primele lor concerte erau extrem de nepopulare – 10-20 de oameni şi câteva lire puse deoparte pentru a cumpăra strune noi şi a continua în seara următoare.