De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă. Desluşesc de la distanţă în inscripţiile de pe pancarte, atunci cînd microbuzul trece mai lent pe lângă acel loc, că este vorba de fiul ei, judecat şi arestat în baza unui „dosar fals”. De fiecare dată, la vederea protestatarei mă cuprind sentimente amestecate şi ambigue: de admiraţie faţă de tăria femeii şi, totodată, față de perseverenţa ei aparent inutilă; de revoltă neputincioasă faţă de o instituţie reputată pentru nenumăratele abuzuri comise de-a lungul anilor şi, totodată, de consideraţie, anevoie reprimată, pentru toleranţa acesteia în raport cu o protestatară vizibil incomodă (poate că democraţia nu e o cauză cu totul pierdută în ţara asta?); și aș mai adăuga un sentiment de duioşie faţă de această mostră aproape arhetipală de fidelitatate maternă – greutatea unui asemenea sacrificiu nu cred că aş fi în stare să mi-o asum vreodată.
Emoţia pe care o încerc de fiecare dată cînd trec pe lîngă femeia cu pancarte cedează însă, invariabil, unor preocupări zilnice, cîtuşi de puţin importante, deşi cu siguranţă rizibile faţă de tabloul acelei revolte neclintite. Pentru unii călători şi pietoni femeia de pe treptele Procuraturii este doar „obiectul” unei curiozități pasagere, pentru alţii înseamnă un prilej de scandal (asemeni unui lucru căruia nu-i vezi rostul)… Pentru cei mai mulţi însă femeia cu pancarte devine – după mai mulți ani – o imagine obişnuită, banală, imperceptibilă prin familiaritatea ei. Mă gîndesc că acea mamă disperată poate muri fără să-şi ducă la împlinire protestul. Sau poate tocmai aceasta ar fi încununarea firească a unei astfel de cazne? Cînd femeia a lipsit cîteva zile la rînd de la locul protestului, m-am gîndit cu groază că poate a învins-o boala, moartea.
Cînd protestatara a reapărut, m-am grăbit să vorbesc cu ea, să o ascult. Nu găsesc la fața locului decît pancartele, ea fiind în clădirea procuraturii pentru o a cîta oare procedură judicară. În căști îmi sună, piesă cu piesă, album cu album, un Massive Attack întins, elastic, imponderabil. Citesc din Mitul lui Sisif: „Zeii îl osîndiră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică și fără speranță”. În cafeneaua de vizavi beau o cafea lungă, slabă, de unde urmăresc cu o curiozitate de copoi scările Procuraturii. Îmi plătesc consumația și mă întorc „la post”. Într-un tîrziu, după mai bine de două ore de veghe, apare femeia, cu zîmbet pe buze și cu bucuria unei gospodine care te poftește, de hram, în casa mare. Mă așez confortabil pe un scaun improvizat în spatele lozincilor și-i urmăresc fața smeadă, ochii iscoditori, ridurile din colțul ochilor, urcînd și coborînd în ritmul cuvintelor aruncate revendicativ.
Soarele urca tot mai sus, oamenii intrau şi ieşeau nenumăraţi pe uşile Procuraturii, în timp ce femeia nu mai prididea să-mi spună trista întîmplare a fiului ei înşelat de justiţie şi în paralel povestea protestului ei, care începe hăt în 2005. Am înţeles că nu este dispusă să se lase înfrîntă, chiar dacă este silită să nu mănînce şi să nu bea aproape nimic pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoită să părăsească locul supliciului său, mergînd undeva la toaletă – drept care i-a fost refuzat în clădirea Procuraturii. Îi este totuşi recunoscătoare primăriei pentru că îi dă voie să-și continue acțiunea.
Varvara Zingan. Foto: Curaj.net
Felul specific de a protesta – un amestec de tărie, răbdare şi smerenie – al femeii de pe scările Procuraturii, pe nume Varvara Zingan, venită dintr-un sat din Transnistria, mi se pare un gest aproape eroic şi în acelaşi timp revelator pentru relaţia pe care o au oamenii de rînd din Basarabia şi Transnistria cu cei „puternici” (agenţii statului sau cei „bogaţi”), mai ales la sat. Smerenia i-a ajutat să reziste în condiţii de restrişte şi opresiune. Pe de altă parte, ei au răspuns greutăţii destinului şi dominaţiei politice printr-o atitudine de umilitate fermă, de revoltă tăcută. Varvara Zingan întruchipează chintesenţa celor care au supravieţuit războaielor, foametelor şi deportărilor, rămînînd fideli credinţelor şi intereselor lor intime. Cînd am vorbit cu ea ultima dată era aproape optimistă, nu atît în legătură cu șansa fiului ei de-a fi eliberat, cît faţă de dreptatea protestului pe care îl trăieşte. Ar trebui să o vedem fericită. Ea ne poate da, cel puțin, un sens urcărilor noastre sisifice.
Text publicat în
Contrafort, nr. 7-8, iulie-august 2011.
Adauga comentariu