Imagine de Maya Kulenovic

E însă rău și destul de rău că condamnării nu i-a precedat o discuție. Una publică.  Comună. Generală. Care ar fi răscolit societatea moldovenească și ar fi făcut-o să gândească și regândească propriul trecut. Nu s-a găsit un loc și un timp pentru audierea Raportului public al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar creată de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu. Raportul însuși nu a încăput pe pagina electronică a Președinției, Parlamentului și Guvernului sau pe un site dedicat în totalitate Comisiei. Și martor e Internetul că loc virtual se găsește suficient pentru cine caută.

Nici ședința de condamnare n-a fost organizată acătării: parlamentul putea, într-un moment de luciditate și onoare, să cheme foști deținuți ai regimului, urmași ai celor deportați, persoane ce au avut de suferit sau au fost persecutate de regim. Mai trăiesc destui. Puteau asista la ședință și fețe bisericești (o șansă pentru cler de a recupera mintea și cinstea), intelectuali și mulți oameni teferi pe care îi are țara. A existat șansa de a transforma evenimentul într-un ritual public de exorcizare. Parlamentul a ales însă carnavalul.

Mai rău că în actul de condamnare a lipsit un ingredient absolut necesar –iertarea. N-a ajuns bărbăție legiuitorilor să bage (pe ascuns măcar) în text un:Iertare, cetățeni ai Moldovei pentru abuzurile comise de autoritățile statului. Iertarea ar fi însemnat nu doar o apreciere politică a trecutului. Ci și o promisiune pentru viitor.

O concluzie preliminară: am făcut un pas necesar, dar pe jumătate.