A.C.

Lucrezi în foarte multe contexte, în foarte multe spaţii diferite. Ajungi în Republica Moldova după cîteva luni petrecute în SUA sau în altă parte. În ce măsură discursul tău este influenţat de context?

Există ceva care nu se schimbă, dar există şi un soi de adaptare la spaţiul şi la contextul în care sunt. Nu e ceva cameleonic, nu dispar cu totul in peisaj, doar mă adaptez – încerc să înţeleg locul şi diferenţele lui. Dar ceea ce spun nu se modifică. Poate sunt locuri în care sunt mai agresiv, poate sunt locuri în care sunt mai calm, nu ştiu. Dar nu-mi propun să mă duc la New York şi să fiu acolo cool, nu. Sunt oarecum pe un platou – discursul meu e egal aici la Chişinau şi la Londra, la Tate. E acelaşi.

Acum şederea mea în Chişinău a fost prea scurtă. De obicei, cînd stau o lună sau două săptămîni, intru într-o stare în care văd numai desene. Totul se poate reprezenta grafic, şi pe urmă îmi trebuie o săptămînă-două să ies din starea aia, să nu mai văd aşa. Se întîmplă permanent – stau, mă uit pe stradă, merg în autobuz şi văd lucruri care pot fi sintetizate în trei linii – imediat.

 

Care sunt imaginile astea? Ce vrei să faci cu ele?

Am ambiţia să pot prinde în astea două-trei linii o istorie complicată şi complexă. De multe ori nu merge. De multe ori lucrez pe paradoxuri, pe contradicţii. Desenez, de exemplu, două personaje şi unul căzut între ele, întîi cu capul înspre unul, apoi înspre altul. Eu nu spun că aia e Moldova sau aia e România între America şi… Pentru mine contează numai faptul că orientarea omului căzut se schimbă. Eu cu asta lucrez. Chestii care nu au neapărat o direcţie precisă, dar care pot duce în mai multe locuri. Astea îmi plac cel mai mult.

Şi unde le expui?

În momentul ăsta, am o practică, să-i spunem aşa, funcţională: transform spaţiul în care expun în propriul meu atelier. Îmi produc lucrările direct în galerie sau muzeu. Nu le mai transport. În sensul ăsta, practica mea e minimală: mă duc într-un loc, desenez pe pereţii, podeaua, tavanul, geamurile de acolo. Inventez desenele şi le execut la faţa locului. Desenez destul de mult în carnetele mele de notiţe şi din ele fac o selecţie pentru ceea ce ajunge pe perete. Munca asta poate nu se vede. Execuţia poate dura două ore, dar pregătirea e de-o săptămînă. Nu e foarte simplu, nici foarte uşor. Sunt zile în care îmi vin repede foarte multe imagini şi sunt zile în care mă chinui.

Desenele durează atîta timp cît durează şi expoziţia, pe urmă se pictează peste ele. Cam asta-i practica de bază, pentru că în lateral, stînga-dreapta, mai am şi alte proiecte… obiecte, inserturi in reviste, public cărţi de artist cu desene. Dar practica mea principală rămîne asta: merg undeva şi desenez… Îmi iau sursele dintr-un fel de cercetare diletantă – din ce vorbesc oamenii, din ce mai citesc într-un ziar, ce văd la televiziune sau pe stradă ş.a.m.d – un fel de salată din care extrag  imagini şi concepte. Pentru unele subiecte am o cercetare deja făcută, îndelungată, pentru altele sunt la început – şi poate n-o nimeresc. De asta fac multe desene pe perete, care se pot contrazice între ele.

 

Cum lucrezi cu sursele astea – cu textele din ziare, conversaţiile prinse întîmplător pe stradă (care tot texte sunt)?

După ce am terminat şcoala, primele subiecte de lucrări mi-au venit din cărţi. Adică citeam şi încercam să ilustrez cartea aia, să-i fac un desen de copertă, ştii? S-o sintetizez cumva. Dacă citesc un text care mi se pare bun, eu cred textul ăla şi fac o imagine pentru el. Şi după aia găsesc un alt text sau o altă interpretare, şi mi se pare interesantă, şi fac şi pentru aia un desen. Teoretic, lucrurile se pot bate cap în cap. Dar un perete e un spaţiu democratic pentru mine. Pun toate aceste reprezentări pe el. Într-un fel, dacă e să fac o imagine / metaforă, e ca şi cum ai intra în carnetul meu de notiţe. Şi vezi că nu par terminate. Încerc să am aceeaşi nonşalanţă ca atunci cînd desenez numai pentru mine.

 

Dar nu desenezi doar pentru tine. Expui toate lucrurile astea. Care ar fi relaţia dintre desenatul pentru tine şi desenatul pentru ceilalţi?

Cînd desenez pentru mine, desenez şi pentru tine, într-un fel. În desen e conţinută chestia asta. Am făcut o serie de desene foarte critic la adresa civilizaţiei occidentale care “civilizează” alte civilizaţii cu valorile ei. Dar, în acelaşi timp, încercam să arăt şi partea ailaltă, că locul care urmează a fi civilizat are şi el problemele lui. Vezi, este povestea cu defăimarea, acum, la voi, în Moldova. Am făcut un desen cu un om care se pişă pe el şi zice “m-am defăimat”. Nu vorbesc despre altcineva, vorbesc despre mine – şi poate înţelege şi celălalt ceva. Nu vreau să te fac pe tine ridicol – mă fac pe mine ridicol, şi poate tu înţelegi atunci. Uite, în proiectul pe care l-am realizat aici nu vorbesc despre sărăcie, dar arăt un om care merge pe sîrmă şi se ţine în echilibru fluturindu- şi buzunarele goale. Asta nu vorbeşte doar despre sărăcia de aici, din Moldova, dar în general despre sărăcie – încerci să-ţi menţii o stare de echilibru care nu duce la nimic. Încerc să fiu mai intelectual, să nu fiu foarte brutal în lucrurile astea.

 

Ai încercat să le transmiţi şi prin text?

Da, din cînd în cînd mai scriu şi texte, dar tot aşa, foarte scurt. Sînt grafician la revista 22 şi am pierdut bătălia cu textul, în sensul în care 22-ul e o revistă de text şi textul domină, nu imaginea. Şi atunci mi-am zis că o să scriu nişte lucruri care sunt scurte, ca să se vadă că se poate scrie şi concentrat. Încerc să fac texte exact ca desenele: un rînd, două rînduri, şase cuvinte, cîteodată titlul e mai mare ca textul. Încerc să fie percutante. Dar risc aşa foarte mult – am făcut de curînd o afirmaţie mai grosolană despre diaspora română şi am primit nişte scrisori înapoi – şi aveau oamenii dreptate, că am generalizat nepermis. Poate desenul permite mai mult, iar cuvîntul e mai complex, mai complicat. Eu de asta am şi ales tipul ăsta de imagine, care arată a caricatură. Lumea este parcă mai tolerantă faţă de limbajul ăsta. Dacă aş scrie ce am desenat, nu m-ar ierta.

 

Ce aştepţi de la vizitatorii expoziţiilor tale? Cum ai vrea să fii receptat?

Lumea de azi comunică aşa de rapid că vezi imediat imagini pe blogurile personale. Şi felul în care oamenii m-au discutat în America şi diverse ţări mi-a dat un fel de optimism. Mi-au plăcut comentariile, chiar cînd erau critice. Unii se întrebau dacă îmi pot păstra radicalismul sau subversivitatea  expunînd în mari muzee, adică în mijlocul sistemului. Asta este o întrebare validă. Poţi să rămîi liber în mijlocul unui sistem care ciunteşte din libertate ca s-o facă vandabilă? Mi-a convenit şi critica, mă pune şi pe mine pe gînduri.

Poate ar fi interesant, aici, în Moldova, să-şi dea seama nu atît de proiectul meu, cît de spaţiul ăsta. E un subsol de bloc, la dracu-n praznic, undeva – pînă la urmă ce contează? Ca să faci o platformă, să te întîlneşti, să propui nişte lucruri şi să discuţi – poate fi şi asta o soluţie, nu trebuie să aşteptăm Guggenheim să vină să ne facă un muzeu în mijlocul oraşului. Există soluţii chiar în situaţii critice: dacă te concentrezi pe calitatea propunerii şi nu atît pe condiţiile ei, poate e mai bine. Dacă conştientizezi că eşti la margine, dedesubt, poate ai mai multă libertate decît dacă eşti în centru şi te vede toată lumea prin geamul unei vitrine. Nu sunt avocatul undergroundului şi al marginii, cred din contra, că artiştii contemporani merită centrul oraşului. Dar dacă nu-l ai, poate poţi crea un fel de mici nuclee de rezistenţă pe ici, pe colo – e ca un fel de război de partizani, partizani intelectuali. Şi de acolo poţi genera un discurs care va ajunge şi în centru.

 

Rezistenţă faţă de ce?

Cred că oamenii ăştia trebuie să reziste pur şi simplu. Deşi  ar putea abandona mîine, trebuie să stea şi să facă nişte lucruri. Dacă nu ai condiţii să faci artă, atunci de ce s-o mai faci, nu? Rezistenţă înseamnă să te opui acestui discurs şi să spui “nu, eu fac în continuare, îmi găsesc condiţiile s-o fac – chiar dacă sunt minimale, mai precare, mai nu ştiu ce”. Trebuie să îţi permiţi să fii critic sau mofturos, să nu-ţi convină. Cred că principalul lucru aici e că, indiferent de cît de deschis spre artă contemporană este acest oraş, oamenii şi-au luat soarta în mînă şi-şi creează singuri deschidere. În ceea ce mă priveşte, eu rezist şi prin faptul că locuiesc încă în Bucureşti şi n-am plecat încă în Londra sau New York. Stau în continuare tocmai că mi se spune, indirect, să plec. Şi eu nu şi nu, eu o să stau. Să plece ei. Deci dacă eu, cu discursul meu, pot să ajung la mari muzee, toată lumea poate. Nu mai există scuze – n-avem condiţii, n-avem bani, nu putem, nu ne lasă. Eu sunt în aceeaşi condiţie ca şi tine, dar am ajuns. Deci? Asta e.

Şi mai sunt şi ziarele pe care le dai gratis…

Da, dar asta o face mai mult soţia mea, Lia, într-o latură pe care nu aş numi-o activistă, ci mai mult comunicativă a artei. Lumea uită că trei chestii pe perete nu înseamnă doar chestii pe perete, înseamnă un plasament al unui discurs într-un cadru de alte discursuri şi într-o istorie a artei contemporane care e destul de consistentă. Lumea se uită la noi, ca şi la literatura tînără, aşa, cu un pic de superioritate, dar lucrurile stau altfel. Toate fazele astea experimentale au o istorie. Ce fac este mainstream. Nu sînt alternativ. Asta e. Ceea ce se întîmplă în galeria din centrul oraşului Chişinău nu mai găseşti nicăieri in lume, decît în galerii minore, care nu contează. Muzeele internaţionale importante expun arta de genul celei pe care o fac eu, din zona mea.

Povestea cu ziare date pe gratis ţine de o înţelegere mai altruistă a artei: “dacă eu ştiu şi pot, trebuie să împărtăşesc”. Tactica asta vine din moştenirea comunistă, cînd nu erau destule cărţi şi le  cumpărai pe sub mînă, aşa ca nu le puteai discuta cu nimeni decît dacă le împrumutai. Aşa facem şi acum.

 

În ce mod îţi asumi trecutul ăsta comunist?

Este parte din mine. Ştii, eu zic întotdeauna că sunt un ex-comunist postmodern. Ex, post… sunt mereu în afară la ceva, după ceva. Mi-l asum, pentru că aşa am crescut – iar acum am o perspectivă nu romantică, ci mai reală asupra societăţii respective, lucru care o să-i enerveze pe prietenii mei de dreapta din România, dar nu prea am ce să le fac. Nu văd neapărat lucrurile bune, văd lucrurile diferite de atunci. Nu pot s-o reneg, pentru că am trăit în vremurile acelea. Dar am trăit şi schimbarea – şi, mai ales, valorizez pozitiv schimbarea asta.

O chestie care aminteşte întotdeauna de comunism e cenzura. Na, în fine, există şi o altă chestie, ceva mai complexă, şi care am impresia că funcţionează şi pentru tine – autocenzura.

Da, există la mine autocenzură, şi o să-ţi spun şi de ce – eu sunt pentru o lume mai intelectuală, nu am de gînd să-i creez probleme omului care mă invită şi care mă pune în situaţia să mă exprim, îmi creează contextul, nu am de gînd să-l pun într-o situaţie proastă, că eu aş fi marele artist care îşi vede de treabă şi pe care îl doare în fund de ce se întîmplă cu organizatorul după ce eu plec. Nu ştiu dacă i-aş zice autocenzură, ci mai mult control. Un control pe discurs. Pentru că eu cred că intelectualul are si responsabilitatea discursului lui. Nu arunci în societate nişte statement-uri, că-ţi trec ţie prin cap şi după aia n-ai nicio vină. Ai. Sunt lucruri de care îmi dau seama că e mai bine să nu mă ating. Dacă există o problemă spinoasă într-un loc, încerc s-o tratez, dacă ştiu că e spinoasă, un pic mai abstract, nu aşa de literal. Nu să pun numele şefului de stat sau aşa ceva. Poate o fac ca idee. Încerc să găsesc soluţii la probleme care pot genera cenzură. În locurile în care sunt probleme, întreb care sunt ele şi încerc să mă duc cît mai aproape de ele, poate să le ating. Nu cred că asta e lipsă de curaj, şi nici nu cred că lucrurile curajoase trîntite grămadă duc la ceva bun. Se întîmplă în artă diverse scandaluri care nu duc la discuţii interesante. Suntem o lume a spectacolului şi interesează audienţa, nu conţinutul. Totul e un soi de scandal în care ne umplem de ură unii pe alţii. Nu aia e important. Diverse concepte sunt folosite în mod abuziv – libertate de expresie, dar ce-i asta? Asum-o, de unde pînă unde, cum, cît, nu aşa, numai la nivel declarativ. Pe de altă parte, dacă cineva va fi cenzurat, chiar dacă arta lui nu-mi place, o să fiu de partea lui…

Fotografii de Nata Moraru

Cum funcţionează discursul tău în interiorul discursului mai larg al artei contemporane?

Mediile artistice, în general, în lume, s-au unificat. Vorbesc pe aceleaşi surse, au aceleaşi citate, au aceleaşi resurse intelectuale. Şi atunci începi să te înţelegi foarte bine cu ăla din Santiago de Chile sau din Graz sau din Cannes. Avem lucruri comune. Cîteodată nu am lucruri comune cu oamenii din blocul în care locuiesc în Bucureşti. Invitaţia de a participa la Intervenţii este lucrul pe care îl am în comun cu organizatorii de aici – interesaţi de spaţiul public, ca şi mine.

Aici in subsolul asta de bloc sunt la mine acasă.

Articol realizat pentru Revista PUNKT în anul 2008, adaptat ușor la azi. Dar lucrurile pe care le spune, precum și cele pe care le desenează, rămân perfect actuale și azi. Va urma un interviu proaspăt de Alexandru Vakulovski în ediția specială din august a revistei, ilustrată de Dan Perjovschi.