Imagini de Pavel Brăila

Euro – cauza datoriilor suverane?

Criza datoriilor suverane în UE: cât de gravă și de ce?

• Astfel, dacă în zona Euro deficitul bugetar mediu estimat pentru 2011 este de -4,2%, atunci în SUA acest indicator era de -9,6%, în Japonia era de –10,3%, iar în Marea Britanie – de -8,5%. Chiar și în Italia, o țară catalogată de mulți observatori ca fiind următoarea care se va confrunta cu grave probleme de deservire a datoriei, deficitul primar în 2011 a fost destul de mic, -4%.
• La capitolul poverii datoriei publice, zona euro nu arată mai rău ca alte țări: în zona Euro valoarea medie a datoriei publice brute raportate la PIB în anul 2011 a fost de 75%, comparativ cu 100% în SUA, 81% în Marea Britanie și 233% în Japonia.
• Lucrurile sunt similare dacă analizăm și indicatorii necesităților de finanțare a datoriei. Astfel, pentru anul 2012 în zona Euro media necesarului de finanțare a datoriei publice (datoria maturizată + deficitul bugetar primar) este de 16% din PIB. Pentru Grecia, indicatorul este practic la această medie. Probleme mai mari sunt în cazul Italie, Portugaliei, Belgiei, Franței și Spaniei (de la 20 la 23%). Totuși, necesitățile imediate de finanțare ale Europei sunt mult mai mici decât cele ale Japoniei (59%) și ale SUA (30%).

Criza financiară din 2008-2009 este cea care a aruncat în stratosferă indicatorii de îndatorare suverană în toate țările dezvoltate. Una din cauzele majore este că o bună parte din țările OCDE au încercat în 2009 să salveze băncile comerciale prăbușite sub povara activelor dubioase prin preluarea acestor active. O a doua cauză este că guvernele OCDE, a căror venituri s-au subțiat dramatic în urma crizei financiare globale, au preferat să păstreze bunăstarea socială prin majorarea îndatorării, nu prin raționalizarea cheltuielilor publice. În rezultatul acestei miopii financiare generalizate, datoriile publice brute în țările OCDE au crescut de la 76,2% din PIB în 2007 la 108,3% în 2011. Printre campionii creșterii se numără Irlanda (de la 24,9% la 109,3%), Grecia (de la 105,1% la 165,6%), Japonia (de la 187,7% la 233,1%) și SUA (de la 62,3% la 100,0%). Cine a finanțat aceste datorii? Țările emergente, inclusiv China, Hong-Kong și unele din cele exportatoare de petrol!

Astfel, analiza la rece demonstrează că nu doar UE este împovărată de datorii supraextinse, ci avem de a face cu o problemă generalizată la nivelul tuturor țărilor dezvoltate. De fapt, problema datoriilor este mult mai gravă și cu potențial exploziv mult mai mare în SUA și Japonia. De ce, în asemenea caz, anume UE a ajuns să fie cap de afiș atunci când se discută despre criza datoriilor suverane? Din cauza că: 1) UE nu are politică fiscală comună și, din cauza unor proceduri greoaie de luare a deciziilor, nu poate să opereze în timp util ajustările fiscale și de cheltuieli publice; 2) Banca Centrală Europeană nu are acces la „tiparnița de bani” (Germania fiind principalul adversar al emisiei monetare suplimentare) și 3) mass-media globală și marile fonduri investiționale au speculat abil primele două slăbiciuni.

Înseamnă oare aceasta că moneda europeană comună va fi „lichidată”? Nici pe departe, deoarece aceasta nu are cum să rezolve problemele Europei, dar în mod garantat va arunca continentul cu câteva decenii înapoi. Pentru Germania – principalul actor de care depinde salvarea zonei Euro – moneda comună este unul din principalii factori care amplifică competitivitatea sa economică, convertind-o, pe termen lung, în influență politică globală. De aceea, Germania va face tot posibilul ca moneda europeană să fie salvată, ceea ce nu înseamnă că zona Euro va supraviețui în componența actuală. Aceasta înțeleg toți actorii care iau decizii la nivel comunitar și internațional, dar, din păcate, setul de instrumente pe care actualii lideri politici îl au la dispoziție este unul destul de limitat, iar constrângerile de conjunctură – foarte severe. Cu alte cuvinte, criza cu care se confruntă actualmente UE este eminamente o criză de încredere. Și deoarece crizele de încredere pot fi rezolvată doar pe calea unor reforme politice profunde, aceasta implică și schimbarea liderilor politici. Din garnitura vechilor lideri europeni, în prezent au rămas la putere doar cel german și francez, dar este mare probabilitatea ca și aceștia să piardă alegerile ce vor avea loc în 2012. Venirea noilor lideri vor permite aplicarea unor soluții, nu tocmai plăcute, dar absolut necesare pentru soluționarea crizei. Parte a soluției este și raționalizarea cheltuielilor publice în țările europene (pe lângă eliminarea unor țări din zona euro, acordarea de competențe Băncii Central Europene de a cumpăra orice volum necesar de obligații ale țărilor periferice etc.).

Cum ne afectează aceasta pe noi?

În mod direct. În fața unui imens risc de recesiune economică, raționalizarea cheltuielilor publice pentru țările europene înseamnă nu atât reducerea acestora, cât acordarea de prioritate cheltuielilor cu efect multiplicator asupra nivelului de activitate economică. Spre deosebire de cheltuielile pentru drumuri, școli și spitale, asistența externă nu face parte din categoria de cheltuieli cu efect multiplicator, de aceea nu este exclus că țările europene, precum și UE în ansamblu, vor fi nevoite să-și revizuiască programele de asistență financiară pentru țările din vecinătate. Evident, nu se va renunța integral la asistența pentru dezvoltare, dar condițiile de acordare ale acesteia vor deveni mult mai dure, iar performanțele cerute – mult mai înalte. În 2011 Moldova, deși a fost catalogată ca o „poveste de succes”, nu a demonstrat prea multă eficiență în gestionarea resurselor externe și în implementarea reformelor-cheie (reforma justiției, reforma administrațiilor publice centrale și descentralizarea sunt doar trei din cele imperative) și care ar permite economiei țării să respire mai ușor și să se dispenseze pe termen lung de injecțiile financiare externe. Dacă nu reușește să depășească acest handicap, „povestea” poate avea un final urât.

Valeriu Prohniţchi