Imagine de Irina Banari

Un om deștept (Thomas Jefferson) spunea la un moment dat că în loc să cheltui timpul aiurea punându-ți întrebări metafizice despre cine ești, mai bine faci câte ceva. Iar unul dintre lucrurile pe care le-au făcut cel puțin o parte a populației de aici, despre care vorbim la persoana întâi plural, a fost participarea la segregarea, persecutarea, expulzarea, jefuirea (!) și, direct sau indirect, chiar la masacrarea evreilor în cadrul operațiunii de supraviețuire națională a guvernului Antonescu între 1941-1943 (deși unii istorici, precum Andreas Hillgruber*, susțin ideea că persecutarea evreilor în Basarabia, Bucovina, Transnistria, pogromul de la Iași din 20 iunie 1941, dar și deportările și ghetoizarea din România așa-zis regală au reprezentat nu un plan bine-stabilit de purificare etnică, ci un joc tactic și comercial vizavi de aliatul dominant, Germania; ideea contrazice totuși programul guvernamental oficial de purificare națională promovat de către Ion Antonescu și înrădăcinat încă din perioada interbelică în antisemitismul comparabil azi cu intoleranța mai mult sau mai puțin generală față de romi, de  exemplu; sau față de homosexuali). Nu, nu am învățat la școală asta. În România s-a vorbit despre holocaustul românesc abia din 2004, după publicarea raportului de condamnare a holocaustului românesc. În Republica Moldova, chiar după 2004, singura sursă din care au putut profesorii să predea holocaustul a fost o broșură realizată de către Asociația Evreiască din R.M, pentru că în timp ce manualele de istorie a românilor ignorau cu succes acest capitol din istoria poporului român, care este doar harnic, pașnic și blând, cele de istorie integrată îl ideologizau utilizând datele istorice pentru a promova ideea ca spiritul dominant din perioada interbelică a fost unul de xenofobie românească. Acceptarea holocaustului nu diminuează, de fapt, amploarea crimelor regimului comunist – tot crime împotriva umanității; cele două tragedii din istoria poporului român sau a ce numim azi Republica Moldova, incluzând Transnistria, sunt două episoade distincte care nu ar trebui să fie antagonizate în atitudini defensive care persistă în rândul autoproclamaților naționaliști sau patrioți, în sensul pașnic al cuvântului.

Dincolo de negare | Acceptarea unui fapt istoric. Cum internalizăm, fiecare dintre noi, în mod individual sau colectiv, acest fragment de istorie?

„În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.” (Petru Negură)

OK, a fost un holocaust aici. OK, populația autohtonă a contribuit cel puțin la persecutarea minorității naționale a evreilor. Da, realizarea acestui lucru e esențială. O crimă împotriva umanității, orice număr al victimelor am accepta, de la 1 la 200 000, dincolo de semantică, trebuie condamnată. Dar ce facem cu această realizare? Ne asumăm aceste crime? Ne?

Germanii își pot asuma și mulți resimt un sentiment de vinovăție față de crimele comise de către germani în cadrul regimului nazist din cauza că naționalismul (în sensul patriotard și nu în cel extremist) german se ține pe o națiune. Naționalismul moldovenesc nu are o națiune, iar cel românesc nu a reușit să fie suficient de convingător pentru cetățenii Republicii Moldova. Altfel spus, jurnalistul și fondatorul revistei de securitate Stratfor, George Friedman, pare să fi nimerit întocmai când a zis că Moldova nu mai e o gubernie rusească, e mai mult decât o provincie românească, dar mai puțin decât o națiune.

Totul devine mai complicat dacă renunțăm la naționalisme și patriotisme (patriotismul e să îți crezi poporul tău superior tuturor celorlalte popoare doar pentru că te-ai născut tu în el, spunea alt om deștept. Deși e foarte valabilă și ideea de a-ți crede poporul la fel de bun ca celelalte și dacă acceptăm binecunoscuta comparație a iubirii față de țară cu iubirea față de părinți). Începe lista de întrebări turuitoare și duruitoare. Aveți vreun răspuns? Aveți vreo întrebare? Hai să vorbim despre asta. Despre:

În ce măsură vrem și avem nevoie să ne asumăm o identitate colectivă, cu un trecut de care să ne mândrim sau pentru care să ne asumăm responsabilitatea? E necesar acest păcat primar? Copiii plătesc pentru greșelile părinților? Trebuie să facă asta? Ce atitudine trebuie să avem față de istorie? Dacă ne vedem ca oameni pur și simplu și nu ca români, ruși sau evrei, ne asumăm toată istoria umanității, cu toate realizările și toate păcatele ei? Suferim pentru copiii din Africa? Suntem, noi, cei născuți după 1940, vinovați pentru holocaustul transnistrean și pentru persecutarea evreilor aici? Sau tot ce putem și trebuie să facem, ca indivizi, dar și ca societate, e să nu ne permitem să uităm trecutul, pentru a nu-l trăi din nou?***

* Holocaustul la Periferie, coordonatori Wolfgang Benz și Brigitte Mihok, Editura Cartier

**15 000 e indicat în Raportul Final al Comisiei de studiere a Holocaustului în România, al lui Elie Wiesel, Editura Polirom, 211 000 după Wolfgang Benz

*** Întrebarea „cum se poate întâmpla așa ceva în secolul XX, în Europa?” a fost repetată atât de către victimele și supraviețuitorii holocaustului, cât și de istoricii care au studiat fenomenul și ne atenționează să nu ne supraevaluăm gradul de civilizație

***

Mai multe detalii despre când și unde puteți vedea acest spectacol pot fi găsite aici (spectacolul poate fi văzut și în data de 20.02).