Despre pulsul de dinaintea morţii unei ţări

Un Stat care nu ştie şi nu e în putere să-şi numere cetăţenii nu mai poate exista sau poate că nici nu mai merită să existe. Cetăţeanul unei ţări este, de fapt, pulsul acelei ţări. Cînd Statul, puterea care conduce şi reprezintă această ţară, nu mai ştie să-şi ia propriul puls înseamnă că instituţiile sale au intrat într-o stare avansată de degradare. El se află poate chiar în moarte clinică, însă mai nimeni nu a constatat încă acest lucru. A nu putea să-ţi iei propriul puls, acest gest minimal de „biopolitică“, să vezi în ce stare este propriul tău organism socio-politic înseamnă a nu fi capabil să reflectezi şi să decizi asupra propriei tale situaţii de fapt. Într-un astfel de context, cînd organismul social şi politic nu mai poate să-şi îndeplinească funcţiile elementare, se pare că doar cineva dinafară mai poate veni să ia pulsul pentru a constata, a diagnostica situaţia corpului politic numit România. Privind atent spre corpul social-politic al Româmiei, vedem un organism intrat în convulsii care-şi anunţă moartea totală pentru că moartea cerebrală (moartea creierului) a avut loc cu ceva timp în urmă, însă diagnosticianul extern încă nu a anunţat-o. De ce?

Cine ne ia pulsul?

Cînd Statul nu mai poate să-şi ia propriul puls, adică nici măcar să-şi numere proprii cetăţeni, e nevoie de cineva dinafară s-o facă. În contextul global în care trăim întotdeauna se va găsi un doritor să se ofere pentru că, deși corpul România miroase a hoit în descompunere, orice om sau instituţie civilizată ştie că în ziua de azi şi hoitul poate deveni o marfă. Situaţia face ca astfel de instituţii să se afle chiar aici, în vecinătatea noastră, în corpul nostru social, politic şi economic, care ştie perfect să ne ia pulsul, adică să ne numere. Cele mai importante, mai exacte şi mai sigure informaţii despre noi, despre cei mai mulți cetăţeni acestei ţări se află nu la instituțiile muribunde ale statului român, ci la instituţiile economice mutinaţionale. O instituţie economică multinaţională ştie despre cetăţenii acestei ţări mult mai multe decît ar trebui să ştie o instituţie a statului român abilitată cu această funcţie. De exemplu, în România (dar aceasta e valabil mai nou în mai toate ţările, doar că la periferia capitalului se vede mai bine), banca la care te împrumuţi sau o companie de asigurări ştie despre noi nu numai totul, dar și ceva pe deasupra. Ele ştiu ce se întîmplă în acest moment cu noi şi au chiar estimări destul de exacte cu ce se va întîmpla în viitorul apropiat cu fiecare dintre noi. Nu e nici Matrix şi nici o metaforă, ci pura realitate.

Situaţia delicată nu e doar faptul că ele ştiu despre noi mai mult decît ştie Statul care este plătit din banii noştri să îndeplinească această funcţie, ci faptul că ele, mai nou, au „mîinile mai lungi“ decît ale statului, iar de multe ori, instituţiile statului le sînt subordonate (urmăriţi atent întîlnirea şefilor FMI cu şefii Statului, sau cum lobby-urile marilor corporaţii impun legi). Există însă o instituţie şi mai cinică, așa cum e FMI, care are rolul să dea ultimul diagnostic şi să ia deciziile necesare şi utile propriei instituţii ce deţine puterea asupra corpului muribund al acestei ţări: unui corp social şi politic într-o stare de boală avansată, de fapt, un corp muribund, trebuie să i se scoată la mezat ultimele organe funcţionale pentru a-i mulţumi pe cei care au ţinut sub perfuzii acest corp politic. De ce un Stat-corp aflat în moarte cerebrală este ţinut sub perfuzii şi cui foloseşte?

Cînd moare un Stat sau de ce e nevoie de transplant? Cine-l face şi cui foloseşte?

La o astfel de întrebare aş căuta un răspuns nu în tratatele de politologie şi filozofie, ci în cu totul altă direcţie. Pentru a găsi un răspuns, m-aş îndrepta mai degrabă spre domeniul medical[i]. Vă mai amintiţi cum, în anii ’60, cei mai importanți gînditori ai epocii postindustriale anunţau moartea tuturor. În aceeaşi perioadă în care omul era declarat mort, în domeniul medical aveau loc transformări radicale. În acei ani ai „generaţiei sputnik“, unii cercetători dezvoltau un domeniu nou al medicinei, precum ATI (anestezie și terapie intensivă, în alte limbi botezată „reanimatologie”), alţii căutau să analizeze diversele stadii ale morţii, iar alţii lucrau de zor la tehnicile de transplant al organelor vitale ale corpului. Despre aceste lucruri, politicienii şi politologii vremii nu ştiau mare lucru. De ce ar fi trebuit ca ei să ştie aceste probleme şi soluţii propuse de medici?

Chirurgii vremii care se ocupau de întregul mecanism de transplant al organelor unui corp uman ştiau că un organ nu poate fi luat de la un corp mort. Întrebarea lor fundamentală era: cum putem face rost de aceste organe fundamentale de la un corp „proaspăt“, încă viu? Medicina, fireşte, cunoştea de ceva vreme acest lucru: nu poţi lua un organ pentru transplant de la un corp mort, ci de la unul aflat într-o coma de passé. Se ştie: un om aflat într-o astfel de stare poate trăi numai cuplat la aparate care menţin respiraţia artificială şi circuitul sanguin (tehnica necesară acestor proceduri apare în aceaşi perioadă). Oamenii ajunşi în acest stadiu au creierul mort, însă bătăile inimii şi respiraţia le sînt întreţinute artificial. Moartea creierului rezultă din încetarea completă a fluxului sanguin cerebral, iar încetarea funcţiilor lui este ireversibilă. Tradiţional, după cum bine ştim, omul este considerat mort cînd nu mai respiră şi nu-i mai bate inima, nu mai are puls o perioadă mai lungă de timp şi cînd organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor. Însă odată cu dezvoltarea tehnicilor de reanimare, se constată că moartea este un proces care nu este legat doar de încetarea bătăii inimii (de lipsa pulsului). În acest context, pe lîngă vechiul concept de moarte biologică, apare conceptul demoarte cerebrală. Moartea cerebrală a fost definită „ca o comă ireversibilă cu abolirea reflexelor. Este un proces ireversibil datorat necrozării neuronilor, urmat de scăderea cantităţii de sînge circulant“.

Cum în aceeaşi perioadă se dezvoltă paralel şi se extind în diverse ţări tehnicile de transplant ale organelor vitale care au iscat multe polemici, comitetul Şcolii Medicale de la Harvard tranşează problema în anul 1968: alături de criteriile clasice de a constata moartea organismului, există şi o nouă metodă de constatare a acesteia – moartea integrală a creierului (whole brain death). Şimoartea cerebrală/moartea creierului, şi moartea biologică sînt constatarea aceluiaşi eveniment: moartea. Însă organismele diagnosticate şi în primul caz şi în ce de-al doilea, chiar dacă sînt moarte, au caracteristici diferite: de la cel aflat în moarte cerebrală se pot preleva organe pentru transplant, spre deosebire de cel aflat în moarte biologică, ale cărui organe nu mai sînt utile transplantului. Iar ca aceste proceduri de transplant, care au iscat numeroase polemici la vremea respectivă, să intre în „normalitate“, au apărut legile care permit, dau dreptul legal medicilor să folosească organele „mortului clinic“ pentru transplant. Înainde de acest moment, evident, nu a existat nici-o reglementare legislativa în domeniu.

Dar ce are această poveste medicală cu noi şi cu moartea Statului? Dacă ne uităm la istoria politică a ţărilor postcomuniste (dar e valabil și pentru statele-colonii), vedem o asemănare izbitoare între tehnicile medicale şi ingineriile economice, politice şi sociale aplicate pe corpul politic al ţărilor postcomuniste. Cînd în 1989 s-a constatat că întregul corp politic a intrat în convulsie prevestindu-şi moartea, moartea anunţată nu era una biologică, ci cerebrală, un soi de moarte a creierului. Cînd corpul politic comunist nu a mai fost capabil să-şi ia pulsul, a venit o putere externă care a pus diagnosticul: tranziţie, adică moarte cerebrală. Ce face medicul într-un astfel de caz? Am spus mai sus: îi menţine respiraţia şi circulaţia sîngelui, în timp ce face transfer de organe către alte corpuri politice.

 FMI şi Banca Mondială & co au îndeplinit și încă mai îndeplinesc aceeaşi funcţie ca cea a mediculului transplantolog: pompează, pe de o parte, bani pentru a menţine circulaţia sanguină şi respiraţia statului mort cerebral şi, în paralel, are loc un amplu proces de transplant al tuturor organelor vitale ale corpului-stat (de la controlul asupra circuitului sanguin-bancă, la cel asupra rinichilor, ţesuturilor etc. – fabrici, uzine, sisteme energetice, căi ferate etc.) către corpurile-politice care au puterea economică și politică de control asupra acestor morţi cerebrali politici.

Vestea proastă este că acest proces de transplant politic şi economic se extinde, odată cu ultima criză, şi asupra unor state aflate într-o stare de sănătate aparent mai bună, adică la limita morţii clinice.

Marea problemă a interventioniştilor-statali-transplantologi, dacă ne uităm mai ales la cazul Greciei şi cum a fost ea tratată de către marile instituţii financiare, este cum să legalizeze, cum să construiască cadrul juridic pentru a nu cădea în categoria deja invechită  a „furtului” sau „asasinatului politic” (să nu mai facem războaie ca să cucerim state, ci le aducem, prin inginerii financiare, în moarte cerebrală). Cu alte cuvinte, acum, marea problemă şi provocare a celor care deţin puterea reală şi se ocupă de transplantologia economică e cum vor legaliza acest transfer al avuţiilor, aceste transplante de organe economice (dar şi de resurse naturale), ca totul să pară „natural“ iar „urmele crimei” să dispară. Ultima mare provocare este cum va reuşi marele capital să construiască un cimitir pentru Statele care, după ce vor fi „eliberate“ de toate organele vitale, vor fi declarate „moarte biologic“, iar cadavrele vor trebui să dispară. Cimitirul Statelor este noul proiect care va să vină.

Dar cum am ajuns aici?

În ultimii 20 de ani, am asistat la destramarea instituţiilor statului şi la o luptă fără precedent împotriva lui. Părinţii noştri, care au trăit în anii ’50-’70, construiau infrastructura acestei ţări, de la drumuri la fabrici şi uzine, de la dispensare şi şcoli la cinematografe şi stadioane. Acea generaţie (şi tot ce au constuit ei) a devenit o generaţie-donor pentru viaţa socială, politică şi economică a perioadei postcomuniste. Dincolo de ideologie, aceasta este realitatea cinică şi tragică. Ce a construit acea generaţie într-un an, noi nu am reuşit să facem în 20 de ani. Din acele resurse umane, economice şi realităţi sociale am trăit şi am consumat (după 90) pînă la epuizare, fără a pune mai nimic în loc. Ce s-a construit atunci, după anii ’90, am vîndut sau dat altora, care nu contribuiseră la aceste avuții, cu un patos nemaiîntîlnit. În locurile uzinelor şi fabricilor care produceau au apărut compexe comericiale, vapoarele s-au transformat în iahturi, iar căile ferate se vînd la fier vechi. Şcolile şi spitalele se închid din cauză că nu sînt profitabile. Singurul adevăr valabil rămas este profitul. Aceasta este convingerea şi practica cotidiană a fiecărui cetăţean ieşit din comunism. Singurul lucru real pe care l-am realizat este distrugerea coeziunii  sociale, am distrus ultima fărîmă de sensibilitate socială, lucru care a dus la dispariția sensului politic. Şi aşa am transformat totul în ghetouri: ghetouri imense şi mici ghetouri de lux, aşa cum şi populaţia acestei ţări a fost împărţită în două grupuri: unul mare, al „răilor paraziţi, necivilizaţi şi  ineficienţi“, şi unul mic, al „bunilor cetăţeni civilizaţi şi eficienţi“.

Iar visul copiilor din anii ’70 de a deveni medici, profesori, ingineri şi cosmonauţi este azi privit ca unul desuet și ridicol. Majoritatea au renunţat demult la visul lor, la meseriile pe care şi le-au însuşit cu mult efort, făcînd tot soiul de munci fantasmagorice (publicitate, PR, marketing etc.). Singurul vis al generaţiei aflate în plină maturitate astăzi e acela de a avea acces la împrumuturi pentru a-şi achiziţiona lucruri de care nu vor avea cu adevărat nevoie niciodată.

Am luptat pentru capitalism pînă nu ne-a mai rămas de vîndut decît propriile suflete. Ba mai rău, am mers mult mai departe: am luat împrumuturi pentru generaţiile care încă nu s-au născut. Cînd se vor naşte, se vor naşte înrobiţi de lanţurile datoriilor făcute de părinţii lor. Şi aşa treptat, treptat am devenit sclavii care dăm naștere unor noi sclavi nevinovați.

Prietenilor mei creştini şi conservatori va trebui să le reamintesc o poveste mai veche: împrumutul, visul devenit realitate, te scoate din cîmpul libertăţii şi din cel al politicului. Da, te poţi elibera de el, dar doar printr-un gest radical de care puţini sînt capabili, mai ales cînd contextul este total nefavorabil gesturilor radicale. Ce este salvarea dacă nu un gest eminamente politic? Cum citesc eu discursul politic al lui Hristos în povestea creditelor şi a salvării politice? Simplu. Afirmaţia cum că „e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului decît să intre un om bogat în împărăţia cerului“ o tălmăcesc aşa: bogatul se poate salva la limită, căci el poate să renunţe, fie şi foarte greu, la propria avuţie tocmai pentru că el deţine puterea şi controlul asupra avuției sale. Aș continua afirmaţia interpretării poziției hristice în felul următor: e mai uşor să treacă un om bogat prin urechile acului decît un om cu credite-împrumuturi să intre în împărăţia  cerului. De ce? Fiindcă creditul este o bogăţie inversată, pe minus. Omul care are un credit are o bogăţie la care nu poate renunţa petru că nu el este stăpînul ei. El are o bogăţie care nu-i aparţine. De aici şi lipsa totală de libertate şi ieşirea din cîmpul politic, deci incapacitatea de a participa la actul salvării.

Cînd cei morţi şi cei vii îndeplinesc aceeaşi funcţie politică

Cînd cei morţi au în cadrul statului aceeaşi funcţie socială ca şi cei vii, atunci intrăm într-un spaţiu nonpolitic. Ca să înţelegem cît mai bine acest trai în comun al celor morţi cu cei vii în spaţiul politic estic, nu trebuie să citim neapărat tratate de politică şi filozofie. E suficient să citim, pentru contextul estic general, romanul-poem al lui Gogol, Suflete moarte. Ne place sau nu, noi facem parte din aceeaşi paradigmă social-politică gogoliană. Iar ca să înţelegem povestea mai bine în contextul românesc, e suficient să citim romanul lui Bram Stoker, Dracula. De la Gogol ştim un lucru foarte interesant: „sufletele moarte“ au o funcţie economică foarte importantă, la fel ca cele vii. Morţii te pot face om în sensul cel mai actual al cuvîntului. Cine este un om „adevărat”? Unul care deţine proprietate, moşii, avere din care decurge sau prin care se cumpără puterea, care, la rîndul ei, duce la îmulţirea averii. „Sufeletele moarte“, cele care nu mai sînt demult printre noi, au această putere. Toată aventura romanului este despre cum Pavel Ivanovici Cicikov procură „sufletele moarte“ ale țăranilor iobagi decedaţi, rămaşi înscrişi în registrele fiscale. În varianta română actuală: „sufletele moarte“ votează pentru a decide soarta României. De dincolo de mormînt, morţii îşi exercită o funcţie socială şi politică pe care cei vii demult nu mai vor să o îndeplinească. Culmea: „sufletele moarte“ sînt mai vii decît aleşii poporului sau chiar decît preşedintele ales și suspendat.

Stoker însă, în al său Dracula, poate una dintre cele mai bune cărţi despre România, chiar dacă el nu a fost niciodată pe aici, descoperă o chestiune foarte importantă în ceea ce ne priveşte. Totul porneşte de la cuvîntul Nosferatu, adică ne-mort, care este cheia înţelegerii trecutului şi prezentului nostru (în volumul Ultimii eretici ai Imperiului am dedicat două capitole acestei teme, iar aici voi reveni schematic asupra cîtorva dintre idei). Stoker constată că, de fapt, marea tragedie a contelui Dracula, ca şi a noastră, dealtfel, este faptul că este prins între două lumi, între „cei vii“ şi „cei morţi“, într-un cîmp nediscursiv, într-un soi de hălăduială fără sens. Un fel de „nici-nici“ care este tragedia cuiva prins între două lumi. Prima problemă majoră a acestui spaţiu al celor vii şi al celor morţi care trăiesc împreună, sau mai degrabă al celor prinşi între cei vii şi cei morţi, adică tema vampirismului, e legată – şi aici mă opresc strict la problema socială şi politică – de iraţionalitate. De un anumit tip de iraţionalitate. Vă mai amintiţi întrebarea ritualică din capitolul 9: „Voieşti, Wilhelmina, să împarţi cu mine această necunoaştere?“. Întrebarea vine în urma unei alte afirmaţii de efect: „Secretul este aici, dar eu nu doresc să-l cunosc“.

De fapt, marea dramă a contelui Dracula este drama necunoaşterii sinelui. De aici decurge şi lipsa propriului centru de comandă. Atît duşmanul, cît şi centrul de decizie sînt mereu în afara noastră. Nu-i aşa că ruşii, evreii si comuniştii sînt de vină, pe cînd noi nu avem nici-o vină  niciodată? Iar deciziile majore le luăm cu consecvenţă numai ploconindu-ne la Înalta Poartă, fie că se cheamă Istambul, Moscova, Bruxelles sau Washington? E adevărat că deciziile luate sub jurămînt la Înalta Poartă vor fi aplicate în spaţiul nostru de o manieră proprie: am vrut cum e mai bine şi a ieşit cum e mai prost (pentru societate, de obicei, nu pentru persoanele care decid). Dregătorii noştri vorbesc şi procedează asemenea lui Van Helsing din romanul Dracula: „Doresc să credeţi în lucruri în care nu aveţi putinţă a vă încrede“. Şi tot Van Helsing încheie acest tip de existenţă „nici-nici“, a celor prinşi între două lumi, în cîmpul unei discursivităţi unde politica dispare şi totul e o retorică a efectului care are rol de seducţie: „Există lucruri pe care nu le înţelegeţi, dar ele există“. Aici ne aflăm în cîmpul politic al vampirismului, dar aceasta e o temă dragă mie şi o vom discuta cu altă ocazie separat.

Imagini de Irina Banari

Insensibilitate, ne-simţire socială sau despre balena însingurată

Am dereglat, am destramat, am distrus şi vîndut aproape tot. În urma acestor procese pe care le-am înfăptuit cu un entuziasm morbid şi tîmp, a survenit o fragmentare şi o disoluţie socială fără precedent. Cînd se distruge o uzină sau o fabrică, cînd dispare o bibliotecă sau un cinema, cînd se năruie un drum sau un pod, se năruie de fapt o lume vie, reală. Este o lume vie care renunţă la tot ce are fără a mai primi nimic în loc. Acest tip de fragmentare şi năruire duce în ultima instanţă la unul dintre cele mai tragice fenomene sociale: insensibilitatea şi ne-simţirea socială care fac să nu mai existe viaţă socială şi duc, în definitiv, la o moarte politică totală.

Povestea societăţii noastre româneşti din perioada postcomunistă seamănă foarte mult cu povesteabalenei 52 de Hertzi (Hz). Este povestea cele mai singure balene din lume, pentru că nu are familie, prieteni şi nu aparţine nici unui grup de balene. Ea înoată disperată prin apele oceanelor. Înoată în singurătate căutînd o altă balenă, „cîntînd“ un set de sunete compuse din cel mult şase „ţipete“ care dureză maxim şase secunde. Este „cîntecul ei de lebădă“, căci nici o altă balenă nu o poate auzi. Ea este damnată să moară în singurătate. De ce? Pentru că este singura balenă din lume care emite sunete pe frecvenţa de 52 de Hz; toate speciile de balenă care există comunicănd între ele cu sunete emise pe frecvenţe între 12 şi 25 de Hz. Nici-un sunet emis de ea nu poate fi auzit de o altă balenă, nici-un sunet emis de ea nu poate primi răspuns. Biologii au păreri diferite: unii susţin că e o balenă hibrid, alţii că e un mutant, iar alţii că ar fi prea tînără şi are „vocea în formare“.

Speranţa noastră ar fi acest ultim argument: sîntem o societate prea tînără şi avem încă vocea vieţii sociale în formare. Dar poate că am ajuns la acest grad de singurătate, fragmentare şi insensibilitate socială pentru că fiecare dintre noi emite mesajele pe alte frecvenţe şi nu ne mai putem nici auzi, nici comunica pentru a ne organiza social şi politic. Din ce cunoaştem şi ştim din istorie şi din reflecţia politică de milenii, omul moare cel mai uşor din lipsă de viaţă socială, de aceea avem enorm de mare nevoie de sensibilitate socială, cea care creează viaţa socială şi duce la formarea vieţii politice, în lipsa căreia nu mai sîntem oameni. Întrebarea e cum ne reglăm vocile pentru a emite pe lungimi de undă care să ne permită să ne auzim?

Cum poate naşte o mamă moartă sau cum poate exista un final fericit al morţii cerebrale-tranziţie?

Iată şi istoria de final, care, în cel mai bun caz, ni se poate întîmpla şi nouă. Ea spune aşa: pe data de 19 aprilie 1993, nu departe de San Francisco, Trisha Marshall, o tînără mamă a patru copii, a intrat în casa unui pensionar ca să-i fure banii. Din nefericire, bătrînul era acasă şi în cel mai american stil, a scos puşca, i-a tras tinerei mame de 28 de ani un glonţ în frunte, după care a anunțat poliţia. Poliţia a venit, a dus trupul la spital, iar medicii au constatat că Trisha Marshall are „creierul mort“. Au mai descoperit că în sînge are urme de  alcool şi cocaină, şi surpriză, că este şi gravidă în patru luni. Cînd părinţii şi prietenii au aflat, au insistat ca medicii să găsească o soluţie de salvare a copilului. În ciuda preţului foarte ridicat al unei astfel de proceduri de menţinere a „trupului viu“, medicii s-au luptat trei luni și jumătate să ţină în viaţă corpul mamei. După mult efort, exact peste trei luni și jumătate, pe data de 3 august, s-a născut prin cezariană Daius Marshall, care a fost luat acasă de bunici. Dupa cîteva minute, mama era deconectată de la aparate şi intra în moarte biologică.

Este un happy-end, totuşi: există moarte, dar există şi naştere, există disperare, dar există şi speranţă. Cel născut din pîntecele unui mort cerebral s-ar putea să fie ultima noastră speranţă, cel care ne mai poate salva.

________________