ospoon.eu » Spoon Wars

Moțiunea: Acest Guvern ar trebui să renunţe la reglementarea cotelor de înmatriculare la universităţile din Moldova.

ospoon.eu — Tue, 21 Feb 2012 07:59:49 +0000

Afirmator

Andrei Lutenco
Masterand în Drept, Central European University

Guvernul ar trebui să renunţe la politica regularizării fluxului de studenţi în universităţi în favoarea autonomiei universitare şi a „mâinii invizibile a pieţei”, în care studentul este unul dintre cele mai importante „ligamente”.

Negator

Ana Gurău
Masterand în Politici Publice, Central European University
3 argumente sunt esențiale în negarea moțiunii de azi: argumentul creşterii economice şi al combaterii şomajului, argumentul resurselor statului si strategiilor de dezvoltare și argumentul capitalului uman.

Afirmatorul. Refutarea argumentelor oponentului.

Andrei Lutenco

Poziția susținută de colega mea oferă prea multă încredere statului (capacitățile de care dispune, informația pe care o procesează, controlul pe care îl poate exercita etc.) și prea puțină viitorului absolvent.

În primul rând nici efectul sincronizării cererii și ofertei de locuri de muncă și nici promovarea strategiilor de dezvoltare ca efecte ale reglementării cotelor de înmatriculare nu sunt univoce. Sincronizarea pe piață pur și simplu nu se produce. Sociologul Francez Raymond Boudon, de exemplu, afirmă că o planificare a fluxului de studenți care să producă reducerea decalajului dintre cerere și ofertă este “practic imposibilă” mai ales din cauza dificultății previziunilor pe termen lung (preluat din Raportul IDIS Viitorul). Capacitatea Guvernului de a prevedea efectele politicilor educaționale asupra pieței și gradului de angajare s-a dovedit a fi redusă – de la realizarea reformei până în prezent numărul șomerilor cu studii superioare este în creștere (de la 3 700 în 2007 la 6200 în septembrie 2011). Asta înseamnă, cel puțin, că reforma nu e capabilă să aducă o schimbare semnificativă ce i-ar justifica dezavantajele.

În al doilea rând, “comanda de stat” este o măsură de constrângere cu efecte semnificative asupra beneficiarilor sistemului. Pentru a fi justificate astfel de măsuri, ar trebui să nu existe alternative mai puțin restrictive. Or, astfel de soluții pot fi și au fost găsite pentru a rezolva problema subangajării sau a strategiilor de dezvoltare a statului: diversificarea cursurilor, ajustarea metodelor de predare, încurajarea programelor de recalificare după absolvire (Suedia în anii ‘80) crearea instituțiilor specializate în educarea “specialiștilor gata de a fi angajați” (Polytechnics în Marea Britanie, Instituts Universitairesde Technologie în Franța sau Fachhochschulenin în Germania), etc. Semnificativ este că aceste reacții nu au căutat să restricționeze accesul la profesiunile “nesolicitate” ci au diversificat alternativele și le-au făcut atrăgătoare pentru studenți.

Eu aș vedea o soluție în implicarea angajatorilor. Aceștia se plâng pe faptul că studenții nu ar avea pregătirea practică necesară pentru suplinirea ofertei de pe piața de muncă (deși posedă cunoștințe teoretice). Totodată programele de practică promovate în universități sunt mai mult formale și lăsate la latitudinea studenților, deși angajatorii și-ar putea asuma un rol mult mai activ prin cooperare cu instituțiile de învățământ – programe consecvente de instruire practică cu potențial de angajare ulterioară (un studiu din 2008 arăta că “metodele principale folosite de agenţii economici pentru suplinirea posturilor vacante de muncă sunt plasarea anunţurilor (…)(49%) şi prin intermediul cunoştinţelor (42%)).

Pe lângă faptul că eficiența politicii ca măsură anti-șomaj dă greș, paternalismul de care dă dovadă este nejustificat. Or, există limite ale omniscienței și omnipotenței Guvernului, mai ales când în joc sunt puse interesele și destinele individuale ale cetățenilor. Experții din administrare pur și simplu nu pot cunoaște șansele mele de angajare după absolvire. Individul este cel mai bine infomat despre capacitățile și perspectivele sale de angajare. Sunt absolut de acord cu ideea consolidării capacitătilor tinerilor înşişi de a-şi găsi locuri de muncă, dar cred că un program bine pus la punct de consiliere a abiturienților în alegerea profesiunii ar trebui să-și facă treaba din acest punct de vedere.

În ceea ce privește argumentul capitalului uman. Cred că, din nou, este o poziție paternalistă. Un studiu efectuat încă la sfârșitul anilor ’70, de psihologul social Zdenek Suda arată că, alegerea făcută în domeniul educației ține de perspectivele individului asupra șanselor sale în viața, care nu sunt limitate la viitorul loc de muncă. Printre factorii esențiali acestei alegeri se numără socializarea și stilul de viață în general. Astfel se produce “deculpares” educației și a pieții de muncă – universitatea devenind un element indispensabil al modelelor de socializare. O altă concluzie este că absolvenții specialităților ne-tehnice (respectiv și facultățile ‘prestigioase’, în cazul nostru) dispun de o capacitate mai mare de a rezista frustrărilor legate de carieră. Printre motive se numără și profilul mai larg al capacităților dezvoltate la astfel de specialități.

Orice reducere artificială a șanselor este una injustă. Fiecare fiecare viitor student e în drept să-și aleagă studiile și să și le pună la dispoziția propriilor scopuri, cu riscurile aferente. Chiar dacă revenim la situația deprimantă de pe piața muncii autohtonă, eu pledez pentru un altfel de pesimism: “nu lăsa pe cineva să-ți distrugă viața – fă-o cu mâna ta proprie!” :)

By Budi Satria Kwan

Negatorul. Refutarea argumentelor oponentului.

Ana Gurău

Argumentul despre scopul universității sună, desigur, foarte nobil, dar ignoră un aspect crucial atunci când discutăm despre ‘creșterea potențialului de cercetare’ și ‘promovarea cunoștințelor’. Și anume, faptul că fiecare absolvent, deci tânăr profesionist, are nevoie de un mediu în care să-și dezvolte cunoștințele și capacitățile, iar acest mediu nu poate fi altul decât un loc de muncă (fie acesta si in mediul academic). Prin urmare, găsirea unui loc de muncă potrivit nu este doar o opțiune printre multe altele pe care le au tinerii după absolvire, ci este o necesitate iminentă pentru însuși ‘scopul universităţii’ de a crea profesionişti.

Cotele de înmatriculare nu reprezintă aşadar ‘o instrumentalizare a educației’, ci asigurarea faptului că educația poate într-adevăr conduce la dezvoltarea cercetării și sporirea profesionalismului, dincolo de a fi un scop în sine. Pe lânga problema generalizată a șomajului, trebuie sa luăm în considerație și numeroasele cazuri în care tinerii nu își profesează studiile la locul de muncă pe care şi-l găsesc ulterior (dacă au noroc). Aici vorbim despre o situație la fel de neplăcuta și indezirabilă pentru întregul sistem de învățământ superior, care poate fi evitată, sau cel puțin diminuată, prin implementarea cotelor de înmatriculare. Trebuie, prin urmare, să înțelegem că o societate în care persoanele cu studii superioare nu se pot realiza ca profesioniști este o societate defectă.

În ceea ce privește argumentul despre libertatea de a alege o profesie, acesta interpretează greșit modul în care funcționează cotele de înmatriculare: libertatea abiturienților de a candida pentru anumite specializări nu este în niciun fel înlăturată sau încălcată. Faptul că acest drept este limitat într-un fel anume nu reprezintă o noutate în sistem, din simplul motiv că resursele universităților sunt în mod implicit limitate și nu toți candidații care își depun dosarele sunt în cele din urmă înscriși la facultatea respectivă. Prin urmare, cotele de inmatriculare nu aduc cu sine o schimbare negativă precum cea descrisă in argumentul afirmator.

Mai mult decât atât, acest argument atribuie unui drept exercitat în circumstanțe delicate prea multe riscuri. În primul rând, este incorect să credem că fiecare tânăr (la 17-18 ani) este întotdeauna conștient și responsabil de alegerea pe care o face în favoarea unei specializări. Pentru că sistemul de învățămant pre-universitar din Moldova are și el defectele sale (despre care nu avem spațiul de a discuta aici), de cele mai multe ori tinerii sunt indeciși până în ultimul moment și își aleg specializarea sub presiunea altor factori decât propria dorință de a studia un domeniu anume. În al doilea rând, este injust sa afirmăm că tinerii trebuie să-și asume riscurile ce reies din propria alegere, deoarece aceștia nu au informația necesară pentru a-și evalua șansele de realizare personală și profesională. Guvernul, însa, dispune de aceste informații și este capabil, prin urmare, să menajeze acest drept, astfel încât educația să-si atingă scopurile menționate în primul argument afirmator.

Moțiunea: Acest Guvern ar trebui să renunţe la reglementarea cotelor de înmatriculare la universităţile din Moldova.

ospoon.eu — Mon, 13 Feb 2012 10:07:35 +0000

Afirmator

Andrei Lutenco
Masterand în Drept, Central European University

Negator

Introducerea moderatorului
ospoon.eu

În ultimii câţiva ani, învăţământul superior din RM a fost marcat de eforturile autorităţilor de a racorda sistemul universitar, în special numărul şi distribuţia studenţilor pe domenii de pregătire, la cerinţele pieţei muncii. „Comanda de stat” în învăţământul superior a stârnit numeroase polemici şi a afectat, într-un fel sau altul, fiecare universitate şi (potenţial) student. Tema trezește cîteva întrebări esențiale legate de rolul şi scopul studiilor universitare, de distribuţia resurselor de către stat, autonomia universitară, de libertatea şi echitatea studiilor şi mai ales de relaţia dintre studiile superioare şi piaţa muncii.

Afirmatorul. Introducere

Andrei Lutenco

I. Scopul universităţii

Politica despre care vorbim este bazată pe premisa că scopul universităţilor este de a fi fabrici de potenţiali salariaţi, iar limitarea numărului de studenţi la anumite specialităţi, pentru care există inflaţie de specialişti pe piaţă (economişti, jurişti) şi încurajarea altora, pentru care există o cerere mai mare, ar prii studenţilor, angajatorilor şi societăţii în general.

Problema e că în această formulă este exclusă educaţia în sine. Beneficiile incontestabile pe care le aduce învăţământul superior în ceea ce priveşte angajarea în câmpul muncii sunt importante (poate cele mai importante), dar colaterale principalului scop al universităţilor – formării oamenilor cu un anumit fel de gândire – analitici, curioşi şi ambiţioşi, capabili de cercetare – nu salariaţi gata de a fi înghiţiţi de piaţă, ci profesionişti capabili de a împinge tot ce mișcă înainte.

Or, această sarcină este cel mai bine îndeplinită de însuşi mediul academic, universităţile, care trebuie să dispună de libertatea de a-şi ajusta independent politicile de înmatriculare pentru a-şi realiza la maxim potenţialul. Anume creşterea acestui potenţial ar fi trebuit să fie ţinta politicilor educaţionale, şi nu distribuţia beneficiarilor acestuia. Un număr mare de oameni culţi (chiar dacă jumătate din ei sunt jurişti şi economişti) nu strică unei societăţi.

O instrumentalizare completă a educaţiei în interesul pieţii produce rezultatul contrar, în care nu contează decât diploma, iar orice iniţiativă este ucisă de „necesitatea practicii” şi nu a „teoriei”, cuvinte cheie care vor să mascheze lenea de a gândi. Soluţiile la aceste probleme ar trebui să fie pro-active şi nu restrictive.

Doar renunţând la cotele de înmatriculare pentru diferite specialităţi, putem afirma adevăratul scop al universităţilor – promovarea cunoştinţelor şi a cercetării, dezvoltarea ştiinţei şi formarea potenţialului intelectual al ţării. Acest argument, cu iz de idealism romantic este unul de principu, deşi în mare parte a fost sacrificat pînă acum motivaţiilor „practice” şi economice.

II. Libertatea de a alege o profesiune

Suprasaturarea pieţei de muncă din Moldova cu jurişti şi economişti nu justifică limitarea accesului pe piaţă a celor ce au ambiţia de a-şi asuma concurenţa căreia vor trebui să-i facă faţă. E vorba de oameni autonomi care au dreptul să ia decizii fără ingerinţe, chiar şi protectoare, din partea statului.

Pe de altă parte, frustrarea de a nu fi admis la o facultate pe care ţi-o doreşti nu este mai neglijabilă decât cea de a nu-ţi găsi un loc de muncă, iar motivaţia de a căuta alternative peste hotare poate fi la fel de presantă.

Unele jurisdicţii, precum cea a Republicii Federale Germane, au recunoscut distincţia dintre exercitarea şi alegerea unei profesiuni ca două aspecte ale „libertăţii ocupaţiei” consfinţite de Constituţie, cea de-a doua bucurându-se de o protecţie deosebită, deoarece ţine de o sferă deosebit de importantă pentru autonomia şi demnitatea persoanei. Oare nu este cazul cotelor de înmatriculare un astfel de caz de limitare a alegerii unei profesiuni?

Astfel, abordarea de „comandă de stat” nu este justificată: fiecare trebuie să aibă dreptul să-şi aleagă liber domeniul de studii şi profesiunea, precum şi să-şi asume riscurile ce rezultă din această alegere, fără a fi supus restricţiilor arbitrare.

Părerea mea este că, atunci când se încearcă rezolvarea problemei şomajului în rândul tinerilor sau a deficitului forţei de muncă în anumite ramuri prin introducerea cotelor de înmatriculare în universităţi, se face o diagnosticare greşită a bolii şi se prescrie un medicament cu efecte secundare nefaste.

Foto: Ramin Mazur

Negatorul. Introducere

Ana Gurău

I. Argumentul creşterii economice şi al combaterii şomajului

Cotele de înmatriculare reprezintă singura măsură prin care pot fi sincronizate cererea si oferta de pe piaţa muncii. Statul nu numai că are dreptul, dar este obligat să se asigure că tinerii specialiști au şanse reale de a-şi găsi locuri de muncă după absolvirea studiilor superioare, medii de specialitate sau secundare profesionale.

Deoarece “crearea locurilor de muncă” este o măsură mult prea complexă pentru a fi implementată rapid ca răspuns la șomaj, consolidarea capacităților tinerilor înşişi de a-şi găsi locuri de muncă este o măsură mai accesibilă. Exemplul clasic al prea multor studenţi de drept, studii economice sau relaţii internaţionale ilustrează clar pierderile ce se impun tuturor actorilor implicaţi, atunci când statul nu se implică în reglementarea admiterii la studiile superioare sau de specialitate: studenţii şi părinţii nu își recuperează investiţiile făcute în educaţie, statul iroseşte resurse umane şi financiare, iar economia naţională devine din ce în ce mai puţin productivă.

II. Argumentul resurselor statului și strategiilor de dezvoltare

Cotele de înmatriculare constituie un instrument important de control al modului în care guvernul distribuie pe domenii resursele limitate de care dispune. Pentru că formarea anumitor specialişti este mai costisitoare (în termeni de resurse financiare şi de timp) decât formarea altora, statul, considerând natura şi cantitatea propriilor resurse, este în drept să prioretizeze încurajarea admiterii la anumite specializări în anumite perioade de timp.

Mai mult decât atât, guvernul devine astfel cu adevărat capabil să implementeze strategiile de dezvoltare pe care şi le asumă faţă de cetăţeni, având în vedere că există unele specializări mai importante, si altele – mai puţin importante, pentru anumite perioade.

În Moldova, studiile superioare în domeniul ştiinţelor socio-economice şi umanitare au devenit populare, pentru că nu au avut nevoie de investiţii largi şi de infrastructură (spre deosebire de fizică, inginerie, sau tehnologii informaționale). Aceasta nu înseamnă însă că asemenea domenii nu au nevoie deloc de investiții. Totuși, luând în considerație deficitul bugetar al ţării, acestea au o devenit necompetitive, iar fizica şi chimia – nepopulare și fără perspective reale de a contribui la cercetare științifică.

III. Argumentul capitalului uman

Studiile superioare și de specialitate reprezintă o investiţie în viitorul studentului, care trebuie să producă rezultate cuantificabile și tangibile: garanţia unui loc de muncă şi oportunităţi de dezvoltare profesională. Prin urmare, este justificat ca statul să reglementeze cotele de înmatriculare, asigurând astfel faptul că întreg sistemul educational serveşte interesele tuturor părților implicate.

Educaţia nu trebuie privită ca pe un scop în sine (şi final). Acesteia trebuie să i se ofere un spaţiu de valorificare şi dezvoltare; iar un loc de muncă, un mod de aplicare al cunoştinţelor acumulate, prin urmare – o sursă sigură de venit, este singura modalitate prin care un tânăr specialist poate fi motivat să devină mai bun în ceea ce face.