Îmi aduc aminte acum şi de o experienţă de lectură „explicativă” cu o nepoţică de-a mea care s-a’mpotmolit pînă la lacrimi într-un text de Barbu Delavrancea, text anacronic propus ca supliciu de vară pentru elevi, disimulat în lista de lecturi obligatorii şi care ar fi meritat 2-3 ore de limbă română la şcoală. Ah, ce lecţie-poezie s-a ratat prin această abordare stupidă a unui text, cu siguranţă urît de copii acum, dar atît de bogat, prin disonanţa lui cu realitatea de azi, în învăţăminte!…

„Patria mea – limba română” diximus.

Dar aceste rînduri nu sînt despre hermeneutica textelor, ci despre cotidianul nostru, care uite că re-devine la fel de biblic, altfel spus: un chin şi o sudoare şi nu ar trebui să ne mire abundenţa publicităţii produselor de tip Rexona & Co., atît de necesare (în cantităţi de hectolitri la m²) pentru a masca putoarea de acreală nespălată ce ne învăluie…

Opacitatea proceselor, negocierilor, numirilor, adoptărilor de legi, dar, mai cu seamă, interpretările lor (vai, dar au devenit subit într-atît de „ruşinoase” şi „timide”), descifrarea intenţionalităţilor camuflate cu atîta asiduitate, încît se ajunge la un nivel de ridicol care, hélas! ne tue pas*, nu poate genera decît repulsie şi respingere şi, din păcate, nu există multă „poezie” în această realitate.

Dar dacă e să revenim la poeticul cuvintelor desuete, ceea ce ni se întîmplă astăzi seamănă cu povestea unui cetăţean din Ch-ău căruia i s-a dat o cireadă de hlujani ca mai apoi să i se propună s-o schimbe pe una de ciocleji….

Unii aşa şi nu ştiu ce li s-a dat, alţii nu ştiu ce li s-a propus în loc,  majoritatea – nici una, nici alta. Doar puţini înţeleg esenţa vidă de semantică a acestui troc, dar „propunerea” nu se discută astăzi, la fel cum nu se discuta „participarea voluntară” la demonstraţiile de 1 mai pe timpuri…

Şi dacă ţăranul nu vede rostul chinului său rebrenesc, atunci el lasă ogorul Pîrlog şi… pleacă la oraş…

*(franceză) nu ucide => (parte din dictonul francez Le ridicule ne tue pas (ridicolul nu ucide))

Imagine: Maria Furţea-Niculescu, „Lan de porumb”

Vezi alte articole pe Un Punct din .FR

Eventual am putea face şi un studiu ADN unde am încerca să depistăm (à la Planeta Moldova) în coduri genomul viţei de vie de soi neprihănit, dar e riscant, căci am putea da acolo şi de ceva turcesc, tătăresc, slav, jidovesc, ţigănesc şi alte multe sîngiuri păgîne… De văzut, căci în vremurile de azi consonanţa leşească sau hoholească a numelui meu, spre exemplu, se împacă mai bine cu Europa decît echivalentul său pur românesc « Lupu »… Niciodată nu ştii unde cîştigi şi unde pierzi !

Dar să revenim la adevăratul adevăr istoric pe care, noblesse (et ancienneté) oblige!, ar trebui să-l exportăm peste tot, chiar şi la ruşi, chiar şi la chinezi-japonezi, chiar şi americanilor. Mai ştii, poate se molipsesc şi încep a ne cumpăra vinurile, fiindcă la ce ar servi un adevăr adevărat istoric, dacă nu ai putea să-l vinzi cuiva ori, dacă nu, măcar trage nişte foloase cît de cît palpabile şi monetizabile?

Din păcate, se întîmplă lucruri stranii în procesul exportului: ba adevărul nostru se confruntă cu nişte adevăruri la fel de adevărate, ba este totalmente deformat şi ne pomenim cu cel puţin o parte alterată (uneori o păţeşte „adevărul”, alteori „adevăratul”).

Iar atunci cînd traversează oceanul, pentru a ajunge la oamenii cei care merg cu capetele în jos, în americi, adevărul nostru suferă o mutaţie absolut catastrofală. În capurile lor îndreptate de facto spre altă parte a Universului, simpla propoziţie „dacii provin din traci” capătă semnificaţii supra-realiste, demne de Tristan Tzara. Na, nu ai ce aştepta de la o naţiune fără tradiţii şi istorie (căci ea este toată în exclusivitate la noi), fără spiritualitate şi cultură (Twain, Hemingway, Poe, Steinbeck, Chaplin, Faulkner, Palahniuk & Co., guys, say „hello” to the world!). Această frază  inocentă devine deci – scandal, domnilor! – ceva de genul „raţele au ieşit din camion”… (the ducks came from the trucks)

Supărat foc, am decis să iau măsuri nemijlocit la faţa locului! Cu raţa americană m-am lămurit repejor: am făcut o friptură geto-dacică (aşa le-am spus lor, dar reţeta de la mama am învăţat-o) de şi-au lins americanii mei degetele şi au crezut (cel puţin cît a durat ingurgitarea) în existenţa dacilor ne-răţoi! Cu camionul e mai greu… E prea mare şi încă nu am găsit un ceaun pe măsură. Poate facem ceva cu el mai tîrziu. Pentru moment însă adevărul adevărat a rămas aşa, corectat pe jumătate:  „Dacul iese din camion”. În americăneşte spus: „The „Dac” came from the truck”.

Blogul autorului: Un Punct din .FR

Nicoleta Esinencu, „Fuck You, Eu.ro.pa!”

Toată lumea ştie că pentru a intra în Europa e nevoie să schimbi roţile… Restul ca restul, da roţile, ia, mărogel, de le schimbă! Ecartamentul ăsta sovietic dintre două cercuri de fier nu trece.

Locomotiva, oricît de veche, poluantă, ruginită şi lentă nu ar fi, trece. Din moment ce se mişcă şi poate avansa cît de cît regulat (ajustează ei orarele, oricît de lungi, dar respectate să fie), trece. Important e să nu rămînă blocată undeva între două staţii… La uma urmelor, europenii au cîteva (de mîna a doua, dar tot mai bune ca ale noastre) în rezervă şi sînt gata să ni le închirieze (nu, la ei nimic nu se dă „pe gratis”) ori chiar cu împrumut, de ce nu?

Şi vagoanele sînt parcă destul de bune. Desigur, n-avem noi treabă cu TGV-urile, ICE-urile, Euro-Star-urile lor, dar nici nu pretindem (încă), nu? Vă asigur, au şi ei trenurile lor mizeroase… Mai dam cu vopsea pe ici pe colo, mai spălăm perdeluţele şi vom avea vagoane acceptabile!

Maşinistul? Chiar credeţi că mai contează maşinistul? Ceea ce contează pentru ei este ca trenul să ajungă în staţia convenită la timpul convenit. Punct. Ăsta-i rolul maşinistului la ei. Dacă nu aunge la timp, maşinistul dă cheile. El nu poate telefona la staţie să spună: „Auzi, şefu? Eu azi întîrziii cu 2 ore. Vezi, reglează tu traficul acolo, da?” (Dar poate anume din această cauză „maşiniştii” noştri nu prea doresc să lucreze pe rutele internaţionale?)

Pasagerii? Cu pasagerii probleme nu-s. Ei sînt demult acolo, în Europa. Şi aşteaptă să vină trenul…

Uite-aşa trăim noi: vagoane avem, locomotivă avem, maşinistul nu mai contează aşa de mult cum şi-ar dori-o el, pasageri – cît gara… Dar trenul nu aunge şi gata în Europa…

Ecartamentul între circumvulaţiuni nu coincide, asta-i buba!

Blogul autorului: Un Punct din .FR

A erupt.

Ceea ce şi trebuia de demonstrat. a² + b² = c². A fost simplu şi elementar ca o teoremă. Boala a decurs exact cum scrie în manuale. Tratament nu s-a administrat la timp şi nimic nu a perturbat propagarea molimei.

Acum aş putea veni şi cu nişte mesaje jubilatorii: “ Ei, vedeţi? Nu ziceam eu? Am avut dreptate, nu?” Dar nu ar fi decît îngîmfare şi trufie cinică care, necătînd la ispită, nu se poate afişa public (hic, am făcut-o…). Dar nici nu pot minţi şi spune că sunt şocat sau îmi este „greaţă”… De-a lungul acestor ani am tot colectat şi împărtăşit cu Dumneavoastră, Stimaţi Cititori, simptomele acestei inflamaţii. Din această vară, după vizita mea acasă, simptomele deveneau certitudini.

(Uite aici veneam cu aserţiuni deloc echivoce. Planificam şi un text mai desfăşurat, despre „colaboraţionism”, dar se întîmpla Huntergate şi totul s-a accelerat, proiectele mele „editoriale”, în plină gestaţie, devenind evidenţe şi anulîndu-mi articolul nescris încă).

Dacă credeţi că va urma un text despre politicantropii noştri, greşiti amarnic. Ei nu mă mai interesează (cu mici excepţii, desigur). C’est donnant – donnant (anglo-saxonii zic win-win, dar aici ar fi mai potrivit lose-lose).

Altceva vă (îmi) propun: voi încerca să (-mi) explic cum de am ajuns noi unde am ajuns.

Să ne aducem aminte :

2009 : Lupu este în PCRM. Dodon în PCRM (la fel ca şi alţi cîţiva transfugi celebri). Ţara-ntreagă e în mîinile clanului Voronin (Lupu şi Dodon inclusiv). Eram gata să dăm totul numai să scăpăm de voronini (nu am scăpat nici astăzi, în treacăt fie spus). Vlad Filat era deja în Parlament. De Ulinici nu se prea ştia. Nici despre Ghimpu, el aflîndu-se undeva în umbra bătăliilor epice ale nepotului său cu „hidra roşie”. Mai era un oarecare Urecheanu…

Totul pentru ca să scăpăm de Voronin ! Era într-atît de urgent şi simplu încît s-a întîmplat 07 Aprilie.

Au urmat alte scrutine şi un referendum. Pentru mine personal a urmat o perioadă extrem de agitată şi febrilă. Purtat de acelaşi val şi convingere că se poate de schimbat ceva am încercat (împreună cu cîţiva alţi co-naţionali de-ai mei) să mobilizăm lumea de aici, de la Paris, pentru un lucru simplu: să creadă. Am încercat să-i convingem că votul lor contează şi că democraţia nu este o utopie. Dar procesul de descompunere era deja început. Era programat în codul genetic al celor suspuşi de la Chişinău. Am greşit: am avut prea mari speranţe.

Ţin minte şi astăzi un nenică care rîdea de noi atunci şi ne zicea că suntem nişte proşti (mă rog, se vedea de la o poştă că nu prea făcuse carte la viaţa lui) şi că nu de voturile noastre au „ei” nevoie, ci de jilţuri moi… Decenţa nu-mi permite să-i reproduc monologul… Eram în 2009.

Premisele:

Prima şi cea mai mare eroare a noastră a tuturor a fost faptul că i-am crezut, or nu a existat nicio premisă pentru acest lucru. Oricît de mare nu ar fi disperarea cuiva, dar promite-i fericirea absolută şi va abandona toate considerentele raţionale pentru acest dram de speranţă incipientă. Cu atît mai mult dacă acest lucru îi permite să nu se mai simtă responsabil şi să nu mai poarte viitorul în cîrcă.

Acei care veniseră la putere aveau un pedigree care trebuia să ne ţină în alertă.

Într-un interview acordat lui Vladimir Pozner de către Boris Elţin acesta din urmă recunoştea că nu este un democrat. Şi că nu poate fi un democrat prin definiţie, căci nu are nici educaţia, nici cultura democraţiei. Perfect valabil şi în cazul nostru. De unde democraţi la noi? În cel mai bun caz, acei care au venit la putere purtaţi de valul speranţelor noastre au fost nişte afacerişti care şi-au construit succesul în sălbaticii ani 90 ai secolului trecut… De unde respect pentru lege la aceşti indivizi? Ce să mai vorbim de ceilalţi?

Perioada de incubaţie: 2009 – 2010

În anamneza tumorii metastatice de astăzi anume această perioadă (cu 3 scrutine şi un referendum) a fost fatală. În vîltoarea electorală, noi, acei care i-am crezut în 2009, am comis eroarea principală:  I-AM LĂSAT SĂ CREADĂ CĂ NOI I-AM CREZUT. Tot susţinîndu-i de la un scrutin la altul, am lăsat să se instaleze în tărtăcuţa lor modelată de rigorile şi „razborcile” tranziţiei, că sunt de neschimbat. Or, această putere trebuia ţinută din strîns de la bun început.

Acei care au constituit focarul mişcărilor „anti-voronin” au basculat de partea cealaltă, fiind înrolaţi, care în partide, care în funcţii, care s-au ales cu nişte proiecte pe colo – pe dincolo, care doar cu cîte o medalie, recompensaţi, aşa cum o face un stăpîn bun, pentru faptul că au lătrat la timpul şi la locul potrivit. Puterea nu a putut proceda altfel (vedeţi mai sus cauzele).

Noi însă am putut, am avut o alegere, dar ne-am lăsat „mîngîiaţi” ca o jujucă de noul stăpîn… Eu rămîn şi astăzi consternat de facilitatea şi rapiditatea acestui fenomen. Ceea ce mă lasă să cred că încă nu am învăţat să fim liberi. Libertate înseamnă responsabilitate şi discernămînt. Noi am confundat această noţiune cu libertatea de a ne alege şi sluji stăpînul.

În acea perioadă de aproape 3 ani s-a produs un lucru extrem de grav pentru domocraţia noastră rudimentară: a murit „societatea civilă”. Vidul creat de această migrare masivă spre „putere” se resimte acut astăzi, cînd nu există o masă critică suficient de credibilă pentru a impune politicienilor un comportament adecvat.

ONG-iştii au acceptat funcţii, iar acei care au venit în locul lor nu îndrăznesc încă să-şi atace foştii lideri-prieteni, bloggerii se complac în of(f)-uri de tot felul, analiştii politici şi mass-media sunt foarte eterocliţi şi este extrem de dificil pentru alegătorul de rînd să înţeleagă cine şi din ce pîine mănîncă, iar atunci cînd nu înţelege, alegătorul nu are decît o singură diagnoză (apriori falsă) – toţi „vînduţi”.

Diaspora? „Diaspora” şi-a bătut capacul singură (vedeţi aici un articol mai desfăşurat la acest subiect), iar politicienii au făcut totul ca să discrediteze această componentă a societăţii şi să-i plaseze pe baricade opuse atît cu acei rămaşi acasă, cît şi cu emigraţii neafiliaţi mişcărilor asociative sau politice (recenta declaraţie a unui politician ilustru de pe malurile Bîcului este un exemplu elocvent în această privinţă). Mecanismele presupuse de dialog cu Diaspora încă nu sunt bine definitivate, iar cele utilizate nu sunt decît un alibi folosit de executiv pentru luarea de hotărîri inacceptabile pentru emigraţi.

Partea plină a paharului:

Mai are o şansă de a supravieţui pacientul? Indiscutabil! Fiindcă există ceva care s-a afirmat exact în aceeaşi perioadă, necătînd la conotaţiile comice şi ironice cu care s-a pricopsit sintagma respectivă pe parcursul acestui carnaval politico-social: principiile şi valorile!

Indiferent de punerea în aplicaţie, faptul că oricare din părţile beligerante face trimiteri la exact aceleaşi noţiuni este un semn pozitiv! Înseamnă că, cel puţin la nivel conceptual, fiecare înţelege cum ar trebui să decurgă lucrurile.

Restul depinde de fiecare din noi. Politicienii, oricît de mîrşavi nu ar fi ei (şi ei sunt mîrşavi prin definiţie, excat la fel cum antrenorul oricărei echipe – prin definiţie – nu pricepe nimic la fotbal), întotdeauna au fost limitaţi de frontierele posibilului fixate de… popor.

Numai de noi depinde dacă dorim să fim cu adevărat liberi ori să ne complacem în confortul (fiindcă sclavul ignorant este fericit … prin definiţie … atîta timp cît nu ia un bici pe şale) unei robii existenţiale care ne macină în continuare.

P.S.: Desigur nimeni nu se va recunoaşte în acest text. Desigur, sunt nişte generalizări care nu au nimic cu realitatea, nu-i aşa? Consideraţi atunci că este un text despre mine şi vom fi împăcaţi. Dar dacă tot aţi ajuns aici cu lectura, îmi permit să vă rog să citiţi şi ultimul semn:

„?”

Imagine: „Moartea lui Marat”, David

Din Noul Machiavelli de Jonathan Powell.

Niște funcționari de la Interne au venit să prezinte prim-ministrului situația despre criminalitate. În grafice colorate în PowerPoint ei au arătat cum va crește criminalitatea. Blair i-a întrebat de ce va crește rata. Oficialii au replicat că se „datorează creșterii economice care va cauza tentații mai mari criminalilor.” Ce se poate întâmpla în cazul când economia intră în recesiune? „Fără ezitare, oficialii au răspuns că va crește criminalitatea, deoarece oamenii vor fi lipsiți și tot  mai mulți vor recurge la furt pentru a supraviețui”.

Cartea va fi lansată la Librăria din Centru din Chișinău în prezența lui Jonathan Powell. Marți, 6 noiembrie, la 18.15.

Vor vorbi unii dintre primii cititori ai cărții în traducere românească: Vlad Filat, prim-ministru, Marius Lazurca, ambasadorul României la Chișinău, Andrei Țurcanu, scriitorul și fostul consilier prezidențial, Nicu Popescu, expert politic cu viză în Londra.

Cartea se vinde cu preț promoțional azi, mâine, poimâine. În Librăriile Cartier.

Jonathan Powell a fost consilierul laburistului Tony Blair. Fratele lui a fost consilierul consevatoarei Margaret Thatcher.

Librăria din Centru este vizavi de Ministerul de Interne.

Un Stat care nu ştie şi nu e în putere să-şi numere cetăţenii nu mai poate exista sau poate că nici nu mai merită să existe. Cetăţeanul unei ţări este, de fapt, pulsul acelei ţări. Cînd Statul, puterea care conduce şi reprezintă această ţară, nu mai ştie să-şi ia propriul puls înseamnă că instituţiile sale au intrat într-o stare avansată de degradare. El se află poate chiar în moarte clinică, însă mai nimeni nu a constatat încă acest lucru. A nu putea să-ţi iei propriul puls, acest gest minimal de „biopolitică“, să vezi în ce stare este propriul tău organism socio-politic înseamnă a nu fi capabil să reflectezi şi să decizi asupra propriei tale situaţii de fapt. Într-un astfel de context, cînd organismul social şi politic nu mai poate să-şi îndeplinească funcţiile elementare, se pare că doar cineva dinafară mai poate veni să ia pulsul pentru a constata, a diagnostica situaţia corpului politic numit România. Privind atent spre corpul social-politic al Româmiei, vedem un organism intrat în convulsii care-şi anunţă moartea totală pentru că moartea cerebrală (moartea creierului) a avut loc cu ceva timp în urmă, însă diagnosticianul extern încă nu a anunţat-o. De ce?

Cine ne ia pulsul?

Cînd Statul nu mai poate să-şi ia propriul puls, adică nici măcar să-şi numere proprii cetăţeni, e nevoie de cineva dinafară s-o facă. În contextul global în care trăim întotdeauna se va găsi un doritor să se ofere pentru că, deși corpul România miroase a hoit în descompunere, orice om sau instituţie civilizată ştie că în ziua de azi şi hoitul poate deveni o marfă. Situaţia face ca astfel de instituţii să se afle chiar aici, în vecinătatea noastră, în corpul nostru social, politic şi economic, care ştie perfect să ne ia pulsul, adică să ne numere. Cele mai importante, mai exacte şi mai sigure informaţii despre noi, despre cei mai mulți cetăţeni acestei ţări se află nu la instituțiile muribunde ale statului român, ci la instituţiile economice mutinaţionale. O instituţie economică multinaţională ştie despre cetăţenii acestei ţări mult mai multe decît ar trebui să ştie o instituţie a statului român abilitată cu această funcţie. De exemplu, în România (dar aceasta e valabil mai nou în mai toate ţările, doar că la periferia capitalului se vede mai bine), banca la care te împrumuţi sau o companie de asigurări ştie despre noi nu numai totul, dar și ceva pe deasupra. Ele ştiu ce se întîmplă în acest moment cu noi şi au chiar estimări destul de exacte cu ce se va întîmpla în viitorul apropiat cu fiecare dintre noi. Nu e nici Matrix şi nici o metaforă, ci pura realitate.

Situaţia delicată nu e doar faptul că ele ştiu despre noi mai mult decît ştie Statul care este plătit din banii noştri să îndeplinească această funcţie, ci faptul că ele, mai nou, au „mîinile mai lungi“ decît ale statului, iar de multe ori, instituţiile statului le sînt subordonate (urmăriţi atent întîlnirea şefilor FMI cu şefii Statului, sau cum lobby-urile marilor corporaţii impun legi). Există însă o instituţie şi mai cinică, așa cum e FMI, care are rolul să dea ultimul diagnostic şi să ia deciziile necesare şi utile propriei instituţii ce deţine puterea asupra corpului muribund al acestei ţări: unui corp social şi politic într-o stare de boală avansată, de fapt, un corp muribund, trebuie să i se scoată la mezat ultimele organe funcţionale pentru a-i mulţumi pe cei care au ţinut sub perfuzii acest corp politic. De ce un Stat-corp aflat în moarte cerebrală este ţinut sub perfuzii şi cui foloseşte?

Cînd moare un Stat sau de ce e nevoie de transplant? Cine-l face şi cui foloseşte?

La o astfel de întrebare aş căuta un răspuns nu în tratatele de politologie şi filozofie, ci în cu totul altă direcţie. Pentru a găsi un răspuns, m-aş îndrepta mai degrabă spre domeniul medical[i]. Vă mai amintiţi cum, în anii ’60, cei mai importanți gînditori ai epocii postindustriale anunţau moartea tuturor. În aceeaşi perioadă în care omul era declarat mort, în domeniul medical aveau loc transformări radicale. În acei ani ai „generaţiei sputnik“, unii cercetători dezvoltau un domeniu nou al medicinei, precum ATI (anestezie și terapie intensivă, în alte limbi botezată „reanimatologie”), alţii căutau să analizeze diversele stadii ale morţii, iar alţii lucrau de zor la tehnicile de transplant al organelor vitale ale corpului. Despre aceste lucruri, politicienii şi politologii vremii nu ştiau mare lucru. De ce ar fi trebuit ca ei să ştie aceste probleme şi soluţii propuse de medici?

Chirurgii vremii care se ocupau de întregul mecanism de transplant al organelor unui corp uman ştiau că un organ nu poate fi luat de la un corp mort. Întrebarea lor fundamentală era: cum putem face rost de aceste organe fundamentale de la un corp „proaspăt“, încă viu? Medicina, fireşte, cunoştea de ceva vreme acest lucru: nu poţi lua un organ pentru transplant de la un corp mort, ci de la unul aflat într-o coma de passé. Se ştie: un om aflat într-o astfel de stare poate trăi numai cuplat la aparate care menţin respiraţia artificială şi circuitul sanguin (tehnica necesară acestor proceduri apare în aceaşi perioadă). Oamenii ajunşi în acest stadiu au creierul mort, însă bătăile inimii şi respiraţia le sînt întreţinute artificial. Moartea creierului rezultă din încetarea completă a fluxului sanguin cerebral, iar încetarea funcţiilor lui este ireversibilă. Tradiţional, după cum bine ştim, omul este considerat mort cînd nu mai respiră şi nu-i mai bate inima, nu mai are puls o perioadă mai lungă de timp şi cînd organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor. Însă odată cu dezvoltarea tehnicilor de reanimare, se constată că moartea este un proces care nu este legat doar de încetarea bătăii inimii (de lipsa pulsului). În acest context, pe lîngă vechiul concept de moarte biologică, apare conceptul demoarte cerebrală. Moartea cerebrală a fost definită „ca o comă ireversibilă cu abolirea reflexelor. Este un proces ireversibil datorat necrozării neuronilor, urmat de scăderea cantităţii de sînge circulant“.

Cum în aceeaşi perioadă se dezvoltă paralel şi se extind în diverse ţări tehnicile de transplant ale organelor vitale care au iscat multe polemici, comitetul Şcolii Medicale de la Harvard tranşează problema în anul 1968: alături de criteriile clasice de a constata moartea organismului, există şi o nouă metodă de constatare a acesteia – moartea integrală a creierului (whole brain death). Şimoartea cerebrală/moartea creierului, şi moartea biologică sînt constatarea aceluiaşi eveniment: moartea. Însă organismele diagnosticate şi în primul caz şi în ce de-al doilea, chiar dacă sînt moarte, au caracteristici diferite: de la cel aflat în moarte cerebrală se pot preleva organe pentru transplant, spre deosebire de cel aflat în moarte biologică, ale cărui organe nu mai sînt utile transplantului. Iar ca aceste proceduri de transplant, care au iscat numeroase polemici la vremea respectivă, să intre în „normalitate“, au apărut legile care permit, dau dreptul legal medicilor să folosească organele „mortului clinic“ pentru transplant. Înainde de acest moment, evident, nu a existat nici-o reglementare legislativa în domeniu.

Dar ce are această poveste medicală cu noi şi cu moartea Statului? Dacă ne uităm la istoria politică a ţărilor postcomuniste (dar e valabil și pentru statele-colonii), vedem o asemănare izbitoare între tehnicile medicale şi ingineriile economice, politice şi sociale aplicate pe corpul politic al ţărilor postcomuniste. Cînd în 1989 s-a constatat că întregul corp politic a intrat în convulsie prevestindu-şi moartea, moartea anunţată nu era una biologică, ci cerebrală, un soi de moarte a creierului. Cînd corpul politic comunist nu a mai fost capabil să-şi ia pulsul, a venit o putere externă care a pus diagnosticul: tranziţie, adică moarte cerebrală. Ce face medicul într-un astfel de caz? Am spus mai sus: îi menţine respiraţia şi circulaţia sîngelui, în timp ce face transfer de organe către alte corpuri politice.

 FMI şi Banca Mondială & co au îndeplinit și încă mai îndeplinesc aceeaşi funcţie ca cea a mediculului transplantolog: pompează, pe de o parte, bani pentru a menţine circulaţia sanguină şi respiraţia statului mort cerebral şi, în paralel, are loc un amplu proces de transplant al tuturor organelor vitale ale corpului-stat (de la controlul asupra circuitului sanguin-bancă, la cel asupra rinichilor, ţesuturilor etc. – fabrici, uzine, sisteme energetice, căi ferate etc.) către corpurile-politice care au puterea economică și politică de control asupra acestor morţi cerebrali politici.

Vestea proastă este că acest proces de transplant politic şi economic se extinde, odată cu ultima criză, şi asupra unor state aflate într-o stare de sănătate aparent mai bună, adică la limita morţii clinice.

Marea problemă a interventioniştilor-statali-transplantologi, dacă ne uităm mai ales la cazul Greciei şi cum a fost ea tratată de către marile instituţii financiare, este cum să legalizeze, cum să construiască cadrul juridic pentru a nu cădea în categoria deja invechită  a „furtului” sau „asasinatului politic” (să nu mai facem războaie ca să cucerim state, ci le aducem, prin inginerii financiare, în moarte cerebrală). Cu alte cuvinte, acum, marea problemă şi provocare a celor care deţin puterea reală şi se ocupă de transplantologia economică e cum vor legaliza acest transfer al avuţiilor, aceste transplante de organe economice (dar şi de resurse naturale), ca totul să pară „natural“ iar „urmele crimei” să dispară. Ultima mare provocare este cum va reuşi marele capital să construiască un cimitir pentru Statele care, după ce vor fi „eliberate“ de toate organele vitale, vor fi declarate „moarte biologic“, iar cadavrele vor trebui să dispară. Cimitirul Statelor este noul proiect care va să vină.

Dar cum am ajuns aici?

În ultimii 20 de ani, am asistat la destramarea instituţiilor statului şi la o luptă fără precedent împotriva lui. Părinţii noştri, care au trăit în anii ’50-’70, construiau infrastructura acestei ţări, de la drumuri la fabrici şi uzine, de la dispensare şi şcoli la cinematografe şi stadioane. Acea generaţie (şi tot ce au constuit ei) a devenit o generaţie-donor pentru viaţa socială, politică şi economică a perioadei postcomuniste. Dincolo de ideologie, aceasta este realitatea cinică şi tragică. Ce a construit acea generaţie într-un an, noi nu am reuşit să facem în 20 de ani. Din acele resurse umane, economice şi realităţi sociale am trăit şi am consumat (după 90) pînă la epuizare, fără a pune mai nimic în loc. Ce s-a construit atunci, după anii ’90, am vîndut sau dat altora, care nu contribuiseră la aceste avuții, cu un patos nemaiîntîlnit. În locurile uzinelor şi fabricilor care produceau au apărut compexe comericiale, vapoarele s-au transformat în iahturi, iar căile ferate se vînd la fier vechi. Şcolile şi spitalele se închid din cauză că nu sînt profitabile. Singurul adevăr valabil rămas este profitul. Aceasta este convingerea şi practica cotidiană a fiecărui cetăţean ieşit din comunism. Singurul lucru real pe care l-am realizat este distrugerea coeziunii  sociale, am distrus ultima fărîmă de sensibilitate socială, lucru care a dus la dispariția sensului politic. Şi aşa am transformat totul în ghetouri: ghetouri imense şi mici ghetouri de lux, aşa cum şi populaţia acestei ţări a fost împărţită în două grupuri: unul mare, al „răilor paraziţi, necivilizaţi şi  ineficienţi“, şi unul mic, al „bunilor cetăţeni civilizaţi şi eficienţi“.

Iar visul copiilor din anii ’70 de a deveni medici, profesori, ingineri şi cosmonauţi este azi privit ca unul desuet și ridicol. Majoritatea au renunţat demult la visul lor, la meseriile pe care şi le-au însuşit cu mult efort, făcînd tot soiul de munci fantasmagorice (publicitate, PR, marketing etc.). Singurul vis al generaţiei aflate în plină maturitate astăzi e acela de a avea acces la împrumuturi pentru a-şi achiziţiona lucruri de care nu vor avea cu adevărat nevoie niciodată.

Am luptat pentru capitalism pînă nu ne-a mai rămas de vîndut decît propriile suflete. Ba mai rău, am mers mult mai departe: am luat împrumuturi pentru generaţiile care încă nu s-au născut. Cînd se vor naşte, se vor naşte înrobiţi de lanţurile datoriilor făcute de părinţii lor. Şi aşa treptat, treptat am devenit sclavii care dăm naștere unor noi sclavi nevinovați.

Prietenilor mei creştini şi conservatori va trebui să le reamintesc o poveste mai veche: împrumutul, visul devenit realitate, te scoate din cîmpul libertăţii şi din cel al politicului. Da, te poţi elibera de el, dar doar printr-un gest radical de care puţini sînt capabili, mai ales cînd contextul este total nefavorabil gesturilor radicale. Ce este salvarea dacă nu un gest eminamente politic? Cum citesc eu discursul politic al lui Hristos în povestea creditelor şi a salvării politice? Simplu. Afirmaţia cum că „e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului decît să intre un om bogat în împărăţia cerului“ o tălmăcesc aşa: bogatul se poate salva la limită, căci el poate să renunţe, fie şi foarte greu, la propria avuţie tocmai pentru că el deţine puterea şi controlul asupra avuției sale. Aș continua afirmaţia interpretării poziției hristice în felul următor: e mai uşor să treacă un om bogat prin urechile acului decît un om cu credite-împrumuturi să intre în împărăţia  cerului. De ce? Fiindcă creditul este o bogăţie inversată, pe minus. Omul care are un credit are o bogăţie la care nu poate renunţa petru că nu el este stăpînul ei. El are o bogăţie care nu-i aparţine. De aici şi lipsa totală de libertate şi ieşirea din cîmpul politic, deci incapacitatea de a participa la actul salvării.

Cînd cei morţi şi cei vii îndeplinesc aceeaşi funcţie politică

Cînd cei morţi au în cadrul statului aceeaşi funcţie socială ca şi cei vii, atunci intrăm într-un spaţiu nonpolitic. Ca să înţelegem cît mai bine acest trai în comun al celor morţi cu cei vii în spaţiul politic estic, nu trebuie să citim neapărat tratate de politică şi filozofie. E suficient să citim, pentru contextul estic general, romanul-poem al lui Gogol, Suflete moarte. Ne place sau nu, noi facem parte din aceeaşi paradigmă social-politică gogoliană. Iar ca să înţelegem povestea mai bine în contextul românesc, e suficient să citim romanul lui Bram Stoker, Dracula. De la Gogol ştim un lucru foarte interesant: „sufletele moarte“ au o funcţie economică foarte importantă, la fel ca cele vii. Morţii te pot face om în sensul cel mai actual al cuvîntului. Cine este un om „adevărat”? Unul care deţine proprietate, moşii, avere din care decurge sau prin care se cumpără puterea, care, la rîndul ei, duce la îmulţirea averii. „Sufeletele moarte“, cele care nu mai sînt demult printre noi, au această putere. Toată aventura romanului este despre cum Pavel Ivanovici Cicikov procură „sufletele moarte“ ale țăranilor iobagi decedaţi, rămaşi înscrişi în registrele fiscale. În varianta română actuală: „sufletele moarte“ votează pentru a decide soarta României. De dincolo de mormînt, morţii îşi exercită o funcţie socială şi politică pe care cei vii demult nu mai vor să o îndeplinească. Culmea: „sufletele moarte“ sînt mai vii decît aleşii poporului sau chiar decît preşedintele ales și suspendat.

Stoker însă, în al său Dracula, poate una dintre cele mai bune cărţi despre România, chiar dacă el nu a fost niciodată pe aici, descoperă o chestiune foarte importantă în ceea ce ne priveşte. Totul porneşte de la cuvîntul Nosferatu, adică ne-mort, care este cheia înţelegerii trecutului şi prezentului nostru (în volumul Ultimii eretici ai Imperiului am dedicat două capitole acestei teme, iar aici voi reveni schematic asupra cîtorva dintre idei). Stoker constată că, de fapt, marea tragedie a contelui Dracula, ca şi a noastră, dealtfel, este faptul că este prins între două lumi, între „cei vii“ şi „cei morţi“, într-un cîmp nediscursiv, într-un soi de hălăduială fără sens. Un fel de „nici-nici“ care este tragedia cuiva prins între două lumi. Prima problemă majoră a acestui spaţiu al celor vii şi al celor morţi care trăiesc împreună, sau mai degrabă al celor prinşi între cei vii şi cei morţi, adică tema vampirismului, e legată – şi aici mă opresc strict la problema socială şi politică – de iraţionalitate. De un anumit tip de iraţionalitate. Vă mai amintiţi întrebarea ritualică din capitolul 9: „Voieşti, Wilhelmina, să împarţi cu mine această necunoaştere?“. Întrebarea vine în urma unei alte afirmaţii de efect: „Secretul este aici, dar eu nu doresc să-l cunosc“.

De fapt, marea dramă a contelui Dracula este drama necunoaşterii sinelui. De aici decurge şi lipsa propriului centru de comandă. Atît duşmanul, cît şi centrul de decizie sînt mereu în afara noastră. Nu-i aşa că ruşii, evreii si comuniştii sînt de vină, pe cînd noi nu avem nici-o vină  niciodată? Iar deciziile majore le luăm cu consecvenţă numai ploconindu-ne la Înalta Poartă, fie că se cheamă Istambul, Moscova, Bruxelles sau Washington? E adevărat că deciziile luate sub jurămînt la Înalta Poartă vor fi aplicate în spaţiul nostru de o manieră proprie: am vrut cum e mai bine şi a ieşit cum e mai prost (pentru societate, de obicei, nu pentru persoanele care decid). Dregătorii noştri vorbesc şi procedează asemenea lui Van Helsing din romanul Dracula: „Doresc să credeţi în lucruri în care nu aveţi putinţă a vă încrede“. Şi tot Van Helsing încheie acest tip de existenţă „nici-nici“, a celor prinşi între două lumi, în cîmpul unei discursivităţi unde politica dispare şi totul e o retorică a efectului care are rol de seducţie: „Există lucruri pe care nu le înţelegeţi, dar ele există“. Aici ne aflăm în cîmpul politic al vampirismului, dar aceasta e o temă dragă mie şi o vom discuta cu altă ocazie separat.

Imagini de Irina Banari

Insensibilitate, ne-simţire socială sau despre balena însingurată

Am dereglat, am destramat, am distrus şi vîndut aproape tot. În urma acestor procese pe care le-am înfăptuit cu un entuziasm morbid şi tîmp, a survenit o fragmentare şi o disoluţie socială fără precedent. Cînd se distruge o uzină sau o fabrică, cînd dispare o bibliotecă sau un cinema, cînd se năruie un drum sau un pod, se năruie de fapt o lume vie, reală. Este o lume vie care renunţă la tot ce are fără a mai primi nimic în loc. Acest tip de fragmentare şi năruire duce în ultima instanţă la unul dintre cele mai tragice fenomene sociale: insensibilitatea şi ne-simţirea socială care fac să nu mai existe viaţă socială şi duc, în definitiv, la o moarte politică totală.

Povestea societăţii noastre româneşti din perioada postcomunistă seamănă foarte mult cu povesteabalenei 52 de Hertzi (Hz). Este povestea cele mai singure balene din lume, pentru că nu are familie, prieteni şi nu aparţine nici unui grup de balene. Ea înoată disperată prin apele oceanelor. Înoată în singurătate căutînd o altă balenă, „cîntînd“ un set de sunete compuse din cel mult şase „ţipete“ care dureză maxim şase secunde. Este „cîntecul ei de lebădă“, căci nici o altă balenă nu o poate auzi. Ea este damnată să moară în singurătate. De ce? Pentru că este singura balenă din lume care emite sunete pe frecvenţa de 52 de Hz; toate speciile de balenă care există comunicănd între ele cu sunete emise pe frecvenţe între 12 şi 25 de Hz. Nici-un sunet emis de ea nu poate fi auzit de o altă balenă, nici-un sunet emis de ea nu poate primi răspuns. Biologii au păreri diferite: unii susţin că e o balenă hibrid, alţii că e un mutant, iar alţii că ar fi prea tînără şi are „vocea în formare“.

Speranţa noastră ar fi acest ultim argument: sîntem o societate prea tînără şi avem încă vocea vieţii sociale în formare. Dar poate că am ajuns la acest grad de singurătate, fragmentare şi insensibilitate socială pentru că fiecare dintre noi emite mesajele pe alte frecvenţe şi nu ne mai putem nici auzi, nici comunica pentru a ne organiza social şi politic. Din ce cunoaştem şi ştim din istorie şi din reflecţia politică de milenii, omul moare cel mai uşor din lipsă de viaţă socială, de aceea avem enorm de mare nevoie de sensibilitate socială, cea care creează viaţa socială şi duce la formarea vieţii politice, în lipsa căreia nu mai sîntem oameni. Întrebarea e cum ne reglăm vocile pentru a emite pe lungimi de undă care să ne permită să ne auzim?

Cum poate naşte o mamă moartă sau cum poate exista un final fericit al morţii cerebrale-tranziţie?

Iată şi istoria de final, care, în cel mai bun caz, ni se poate întîmpla şi nouă. Ea spune aşa: pe data de 19 aprilie 1993, nu departe de San Francisco, Trisha Marshall, o tînără mamă a patru copii, a intrat în casa unui pensionar ca să-i fure banii. Din nefericire, bătrînul era acasă şi în cel mai american stil, a scos puşca, i-a tras tinerei mame de 28 de ani un glonţ în frunte, după care a anunțat poliţia. Poliţia a venit, a dus trupul la spital, iar medicii au constatat că Trisha Marshall are „creierul mort“. Au mai descoperit că în sînge are urme de  alcool şi cocaină, şi surpriză, că este şi gravidă în patru luni. Cînd părinţii şi prietenii au aflat, au insistat ca medicii să găsească o soluţie de salvare a copilului. În ciuda preţului foarte ridicat al unei astfel de proceduri de menţinere a „trupului viu“, medicii s-au luptat trei luni și jumătate să ţină în viaţă corpul mamei. După mult efort, exact peste trei luni și jumătate, pe data de 3 august, s-a născut prin cezariană Daius Marshall, care a fost luat acasă de bunici. Dupa cîteva minute, mama era deconectată de la aparate şi intra în moarte biologică.

Este un happy-end, totuşi: există moarte, dar există şi naştere, există disperare, dar există şi speranţă. Cel născut din pîntecele unui mort cerebral s-ar putea să fie ultima noastră speranţă, cel care ne mai poate salva.

________________

Afirmatori erau Lucia Aprodu și Dumitru Alaiba, oponenți – Corneliu Cirimpei și Andrei Panici. Toți notorii în dezbateri și notorii în ceea ce fac în viața obișnuită.
Dezbaterea a fost frumoasă, participanții măsurându-se în lungimea inteligenței și a talentului oratoric. Presupun că s-au simțit bine, amintindu-și tinerețea frumoasă petrecută în dezbateri. La finele discuției s-a pus la vot și cei prezenți au votat… echipa care a jucat mai bine. Iar eu am mers acasă foarte dezamăgit și frustrat.
Desigur, dezamăgirea mea era cauzată nu de dezbaterile propriu-zise, ci numai și numai de așteptările mele exagerate. Eu am mers la o ședință de dezbateri în așteptarea unor soluții… ceea ce a fost cel puțin naiv. În fine, să zicem că asta e problema mea, cauzată de stilul de lucru cu care m-am obișnuit în lumea afacerilor – acolo scopul întâlnirilor este obținerea unor rezultate concrete și măsurabile.

Foto: Nata Moraru

Referitor la tema discuției, oponenții și-au făcut treaba foarte bine. Ei au indicat că  1. ONG-urile sunt create de persoane private cu cele mai diverse scopuri și că 2. Ele nu sunt datoare cu nimic nimănui, poate doar finanțatorilor.
Și într-adevăr, cu aceste argumente, dispare cea mai mare parte a obiecțiilor care sunt formulate față de ONG-uri. Ele nu sunt organe de stat, care există pentru a lucra în folosul nostru, ci au fost create de către cineva pentru ceva, și noi, terții, putem sau nu putem intra în ceva-ul cela, obiect de activitate. (Chiar dacă ONG-ul nu-și îndeplinește atribuțiile prevăzute de statutul său, nu cred că este real să se facă ceva cu asta – poate doar după îndelungate judecăți și plângeri la Ministerul Justiției și sensibilizări ale opiniei publice… dar nu sunt sigur că se merită.)
O problemă aparte, care poate nu e în sine o problemă, este eficiența distribuției și utilizării finanțărilor. Banii sunt dați de către finanțatori, și oricât de irațională și ineficientă ne-ar părea uneori utilizarea lor, asta e strict problema finanțatorului. Dacă el acceptă  o asemenea utilizare a banilor săi, treaba lui.

Problema mea cu ONG-urile nu este adresată direct lor, ci se referă mai mult la situație per ansamblu. În primul rând, ele canalizează tinerii, forța de muncă cu cel mai mare potențial de inovare, într-un domeniu absolut neproductiv.

Ce am eu în vedere? ONG-urile nu produc un capăt de ață. Iar când efectuează activități economice, conform legislației, acestea trebuie să fie cu profitabilitate nulă. Deci, în cazul ONG-urilor dispare principalul motor al eficienței economice – necesitatea de a genera profituri (deci, de a maximiza rezultatele și de a minimiza costurile). Chiar și potențialul de dezvoltare a lor (capacitatea de acumulare a resurselor) este limitat de necesitatea de a consuma bugetele alocate până la finele proiectului – cât ai scris, atât trebuie să consumi, că e păcat să restitui banii la finanțator…

Așa că valoarea adăugată adusă de ONG-uri economiei noastre este aproape de zero. În general, funcțiile ONG-urilor, în cea mai mare parte, sunt fie complementare, fie dublează funcțiile care sunt îndeplinite de stat. Respectiv, tot sectorul non-guvernamental se adaugă guvernului drept o altă suprastructură în economia noastră. Iar statul nu produce nici el nimic, având doar funcții de reglementare și redistribuire. La TEDx vorbisem despre ponderea angajaților publici din totalul de angajați din Moldova (care este de 28,4% cf. ultimelor date de la BNS). Or, ponderea totală de angajați a celor care lucrează în sectorul non-guvernamental constituie 6,7%. În total, avem niște onorabile 35 la sută de persoane angajate care nu aduc valoare adăugată economiei țării. Fiecare al treilea.
Deși multe ONG-uri, spre deosebire de Stat, nu consumă din impozitele noastre, ci aduc bani în țară, banii aceia merg fie ca remunerare consultanților străini, fie direct în consum (și susțin inflația sau importurile, până la urmă). Iar țara rămâne să se afle acolo unde se și afla.

Iar în al doilea rând, ONG-urile educă o anumită stare de spirit și anumite obișnuințe în lucru. Mă refer la orientarea pe raportări în detrimentul orientării pe rezultate, și mă refer la caracterul discontinuu al proiectelor și, respectiv, la lipsa controlului pe termen lung asupra rezultatelor proiectului.

Din păcate, finanțatorii nu pot aprecia rezultatele reale ale proiectelor implementate, ci doar indicatori cuantificabili și măsurabili, dar indirecți ai rezultatelor proiectelor. De exemplu, ei nu pot aprecia soluționarea reală a unei probleme prin aprobarea unei legi, ci doar pot constata aprobarea legii. Nu pot aprecia cu cât s-a schimbat starea de spirit în societate privind o anumită problemă, ci pot număra numai posterele afișate referitoare la problema respectivă. Nu-mi imaginez cum după ce s-a raportat că problema a fost soluționată prin aprobarea unei legi, se va mai raporta că legea în realitate nu ajută cu nimic și problema continuă să persiste.

În plus, datorită organizării pe proiecte și cicluri de finanțare, ONG-urile nu sunt stimulate să monitorizeze continuu problemele de care s-au ocupat (doar dacă nu mai au proiecte pe aceeași tematică).

Atâta timp cât această atitudine rămâne în cadrul ONG-urilor,  e ok și e problema lor. Însă de multe ori persoanele educate în acest stil de lucru migrează în domeniul afacerilor (ceea ce nu e mare problemă fiindcă dacă nu-și schimbă atitudinea, nu supraviețuiesc mult acolo) sau în domeniul guvernamental (ceea ce chiar e o problemă, fiindcă lucrul la stat este exact propice pentru a mima activitatea, lucru bine însușit în multe ONG-uri). Am întâlnit mulți tineri la interviuri care aveau aptitudini foarte bune de comunicare și de a se prezenta favorabil (ceea ce e bine), care își vedeau activitatea doar în comunicare și coordonare (ceea ce nu e bine, cineva trebuie să și producă ceva), care vedeau soluționarea problemelor în convocarea unor mese rotunde sau în scrierea unor rapoarte despre problemele constatate (ceea ce nu e bine deloc, fiindcă acesta poate fi doar punctul de pornire în soluționarea problemei, dar nu și soluția în sine) și care după ce raportau despre măsurile întreprinse pentru soluționarea problemei, uitau de existența acesteia (ceea ce în administrarea unei afaceri este inadmisibil).

Acum, chiar nu vreau să fiu rău – avem multe organizații non-guvernamentale care fac lucruri extraordinare. Și cunosc foarte mulți oameni care și-au dedicat viața unor cauze nobile, pe care le realizează inclusiv cu ajutorul ONG-urilor. Însă acei oameni erau dedicați acestor cauze și fără finanțările străine, finanțările fiind un mijloc, și nu un scop.

În fine. Dezbaterile pe tema „Mai bine mort decât ONG-ist” mi-au părut o reflectare foarte fidelă a stilului de lucru al ONG-urilor. A fost o întâlnire cu o temă extraordinară, care a trezit interesul public, a fost o discuție acolo pe loc (în cazul dat – în formatul dezbaterilor parlamentare britanice), după care, cum am mai spus, s-au pus la vot opiniile părților. Acum, ținând cont că în sală (ca de obicei la astfel de evenimente) erau prezenți în majoritate membri activi a diverse ONG-uri, ghiciți care opinie a câștigat. Din sală la un anumit moment s-a întrebat dacă va fi coffee-break.

Iar după vot, toți ne-am împrăștiat acasă, satisfăcuți de lucrul făcut și de rezultatele obținute.

Puteți urmări dezbaterea aici.

Sursa articolului: http://natangarstea.blogspot.com/2012/07/mai-bine-mort-decat-ong-ist.html

Imagine de Maya Kulenovic

E însă rău și destul de rău că condamnării nu i-a precedat o discuție. Una publică.  Comună. Generală. Care ar fi răscolit societatea moldovenească și ar fi făcut-o să gândească și regândească propriul trecut. Nu s-a găsit un loc și un timp pentru audierea Raportului public al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar creată de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu. Raportul însuși nu a încăput pe pagina electronică a Președinției, Parlamentului și Guvernului sau pe un site dedicat în totalitate Comisiei. Și martor e Internetul că loc virtual se găsește suficient pentru cine caută.

Nici ședința de condamnare n-a fost organizată acătării: parlamentul putea, într-un moment de luciditate și onoare, să cheme foști deținuți ai regimului, urmași ai celor deportați, persoane ce au avut de suferit sau au fost persecutate de regim. Mai trăiesc destui. Puteau asista la ședință și fețe bisericești (o șansă pentru cler de a recupera mintea și cinstea), intelectuali și mulți oameni teferi pe care îi are țara. A existat șansa de a transforma evenimentul într-un ritual public de exorcizare. Parlamentul a ales însă carnavalul.

Mai rău că în actul de condamnare a lipsit un ingredient absolut necesar –iertarea. N-a ajuns bărbăție legiuitorilor să bage (pe ascuns măcar) în text un:Iertare, cetățeni ai Moldovei pentru abuzurile comise de autoritățile statului. Iertarea ar fi însemnat nu doar o apreciere politică a trecutului. Ci și o promisiune pentru viitor.

O concluzie preliminară: am făcut un pas necesar, dar pe jumătate.

Am decis  să scriu acest text despre acțiunea fetelor de la Pussy Riot nu doar pentru că sînt pasionat de analiza a tot soiul de grupuri marginale sau pentru a vă ține la curent cu ce se mai întîmplă pe la vecinii de la Răsărit, cît mai ales pentru că fenomenul mi se pare foarte important și semnificativ pentru noi, iar dezbaterea din jurul lui este un tip de dialog care la noi, din păcate, nu se duce, dar care ar trebui să existe…

Scurt istoric

Pe data de 21 februarie 2012, trei membre ale trupei punk Pussy Riot au intrat în Catedrala Hristos Mîntuitorul în hainele și cagulele lor colorate și au „închinat“  în fața altarului o rugăciune-punk (mai jos, imaginea video și textul în engleză al rugăciunii). Textul, cum era de așteptat, este unul anti-Putin, dar și o critică dură la adresa Bisericii Ortodoxe Ruse. Reacțiile au venit imediat. Mai mulți reprezentanți ai puterii și ai BOR au cerut pedepsirea aspră a celor trei membre ale trupei. Li s-a intentat imediat un proces de către o organizație pravoslavnică care consideră că, în conformitate cu articolul 213 din Codul Penal, ele ar trebui să fie condamnate pentru huliganism. În data de  24 aprilie, Maria Alehina și Ekaterina Samuțevici, două dintre cele trei membre ale trupei Pussy Riot, au fost condamnate la 7 ani de detenție. A exista un recurs și alte procese, care încă nu au schimbat datele problemei. Acest evenimet (act artistic?, huliganizm?, protest?, rugaciune sau act religios?) a creat un val de furie fără precedent din partea conducerii și a simpatizanților BOR-ului, o mobilizarea extraordinară a grupurilor pravoslavnice, mai ales a celor radicale, care există din plin în Rusia, dar și un val de simpatie, mult mai puțin consistent decît primul, în apărarea fetelor de la Pussy Riot. Cert este că Rusia s-a divizat radical față de această chestiune.  Ce e și mai important e că acest gest marginal, aparent banal, a atins una din corzile foarte sensibile ale Rusiei actuale și a creat un val de polemici nemaiîntîlnit de mult în lumea culturală, socială și politică din țară.

(Chorus)

St. Maria, Virgin, Drive away Putin
Drive away! Drive away Putin!
(end chorus)

Black robe, golden epaulettes
All parishioners are crawling and bowing
The ghost of freedom is in heaven
Gay pride sent to Siberia in chains

The head of the KGB is their chief saint
Leads protesters to prison under escort
In order not to offend the Holy
Women have to give birth and to love

Holy shit, shit, Lord’s shit!
Holy shit, shit, Lord’s shit!

(Chorus)
St. Maria, Virgin, become a feminist
Become a feminist, Become a feminist
(end chorus)

Church praises the rotten dictators
The cross-bearer procession of black limousines
In school you are going to meet with a teacher-preacher
Go to class – bring him money!

Patriarch Gundyaev believes in Putin
Bitch, you better believed in God
Belt of the Virgin is no substitute for mass-meetings
In protest of our Ever-Virgin Mary!

(Chorus)
St. Maria, Virgin, Drive away Putin
Drive away! Drive away Putin!
(end chorus)

O discuție cu Groys în jurul problemei

În timp ce scriam acest text am primit un interviu de la cunoscutul teoretican Boris Groys cu care CriticAtac colaborează, în care filozoful rus discută şi acțiunea grupului Pussy Riot. Interviul va apărea pe CriticAtac zilele următoare însă aici voi da cîteva fragmente legate strict de subiectul nostru (Traducere de Igor Mocanu).

Despre acţionismul radical

Boris Groys: Am o părere destul de bună despre acest tip de acționism. Atunci cînd, spre exemplu, Brener distruge o operă de Malevici, el comite, într-adevăr, o infracțiune penală. El a știut acest lucru, a știut care vor fi consecințele și a încălcat legea. Această acțiune nu mi se pare interesantă, pentru că nu-mi oferă nimic și nu-mi servește ca modalitate de dezvăluire a contextului contemporan. Însă atunci cînd Pussy Riot creează o acțiune – cu toate că nu e vorba de o acțiune propriu-zisă, ele adună materialul pentru a-l folosi în videourile lor –, în acest caz nu e prea limpede dacă încalcă legea sau nu. E o problemă destul de controversată în raport cu legea, la limita dintre legislația clericală și cea civilă. Altfel spus, această acțiune scoate la iveală o problemă care pînă atunci nu mai fusese în centrul atenției și, în general, nu mai fusese tematizată. Această acțiune corespunde sensului artei contemporane. Ea a condus la o anumită situație contemporană a lucrurilor. O situație contemporană a lucrurilor destul de neclară. Neclară în sensul că nu știi niciodată cînd încalci legea și cînd nu. Eu, spre exemplu, aș spune că nu au încălcat-o. Am o experiență destul de bogată în vizitarea bisericilor în Occident și, dacă nu mă înșel, poți face orice dorești în afara serviciului liturgic, te poți fotografia ș.a.m.d. Nu ai voie să întrerupi liturghia, atît. Acțiunea lor și reacția la ea demonstrează că au țintit către o temă incitantă. Același lucru s-a întîmplat cu Grupul Voina. Cred că problema nu rezidă în faptul că au încălcat legea, ci că granițele impuse de lege s-au dovedit a fi prost delimitate sau problematice. Și mai cred că aceste acțiuni care scot la iveală textura, topologia spațiului politic rusesc și o expun reliefat în conștiința publică sînt extrem de utile.

Sensul unei acţiuni artistice

Boris Groys: În ce constă sensul unei acțiuni artistice? Acțiunea artistică – iar asta o știa și Monastîrskii încă din anii ’70 – trebuie să fie nudă. Acțiunea artistică nu deține nici un mesaj. Iar dacă aceasta este o acțiune cu adevărat bună, atunci mesajul ei este acela de a concentra atenția asupra contextului ei. Trăim într-un spațiu social extrem de dens. Asemenea peștilor în apă, înotăm în acest mediu social natural. Iar o acțiune reușită extrage peștele din apă și îi oferă posibilitatea de a pluti puțin în vid, privind apa dintr-o parte. Scopul artei nu este acela de a-și oferi o evaluare și gratitudinea audienței, scopul ei este de a actualiza și a prezenta privirii spectatorului totul înafară de sine. Strict vorbind, exact asta au făcut fetele. Pussy Riot au captat și concentrat atenția societății asupra relațiilor complicate dintre spațiul sacru și cel secular, dintre artă și religie, artă și lege. Toată această zonă a devenit dintr-o dată explicită. De aceea, societatea s-a tulburat și a început să dezbată această problemă. Și dacă nu ar fi fost societatea care să facă acest lucru, acțiunea nu ar fi avut nici un ecou.

Arta care trezeşte reacţii

Jurnalistul: Dar în urma acestei acțiuni, comunitatea fundamentalistă, care pînă atunci stătuse destul de calmă, s-a ițit din vizuină, ea, care a reacționat la arta contemporană numai în cele mai flagrante cazuri, cum a fost acțiunea lui Ter-Oganian. Iar acum nu cred că se mai poate organiza vreo expoziție în afara Moscovei, pentru că vor apărea de-ndată mujicii cu bărbi și topoare, începînd să căsăpească organizatorii și artiștii.

Borys Groys: Și acesta cred că e un lucru foarte bun. În genere, orice scoate capul din vizuină este foarte bun. Arta contemporană este formată din exact aceste două lucruri: a) scoate capul din vizuină și b) îi constrînge pe ceilalți să scoată, la rîndul lor, capetele din vizuină, o încercare de a-i determina să facă asta într-un mod cît mai vizibil. Dar oare nu asta e arta? Ea face invizibilul vizibil. Dacă anumiți oameni erau invizibili, prezenți în spațiul social într-o zonă nevăzută, iar Pussy Riot i-a făcut vizibili, iar aceștia au ieșit din vizuină, atunci slavă lor, Pussy Riot, și preamărit să le fie numele. Ele au obținut rezultatul artistic scontat. Alta e ceea ce vedem noi mai departe în asta, alături de fundamentaliști ș.a.m.d. Dar măcar le putem evalua, acum le cunoaștem. Pentru mine, acesta e un lucru extrem de interesant…

Rugăciune sau act artistic, gest relogios sau gest laic?

Sînt cîteva întrebari foarte importante la care trebuiește dat un răspuns, căci de asta depinde foarte mult și soarta celor două artiste condamnate, pe de o parte, dar și orizontul pe care-l deschide acest tip de acțiune. Prima întrebare: calificăm acest act ca pe unul pur religios (rugăciune, iurodstvo/nebunie întru Hristos etc.) sau ca pe un act laic (act artistic, protest, huliganism etc.). Fetele de la Pussy Riotau numit această acțiune „rugăciune-punk“ și în comunicatul lor de presă lasă să se înțeleagă că gestul lor artistic este unul pur religios: „Cum am văzut că acțiunile pașnice din piață nu dau nici un rezultat, am decis să mergem să ne rugăm Presfintei Fecioare să ne izbăvească de Putin“. Asta e opinia oficială a grupului. Însă în interviurile lor, ele explică că, de fapt, această rugăciune are conținutul unui act artistic, și și l-au asumat ca atare.

Dacă ce vedem mai sus (video) este un act religios, atunci e foarte greu să încadrezi juridic povestea, atîta timp cît nu au vandalizat și nu au blocat programul propriu-zis al slujbelor religioase. Ele au intrat în Catedrală și s-au rugat așa cum le duce mintea, sau cum au simțit că trebuie să o facă. Dacă este un act laic, atunci lucrurile se modifică puțin, dar rămîne la fel de  greu de stabilit ce legi au încălcat. Deranjul făcut de cele trei artiste ar duce cel mult la o amendă și nicidecum la un arest pe 7 ani, mai ales că una dintre condamnate are un copil mic.

În acest caz, ar mai trebui de spus o chestiune de context. În Rusia există o tradiție foarte puternică a ceea ce se numește iurodstva, un soi de „nebuni în Hristos“, care au o funcție socială foarte importantă pentru că în Rusia doar iurodul și bufonul (primul ţine în mod special de spaţiul sacru, celălalt de cel laic) poate spune și face orice fără a i se întîmpla ceva. Lor le sînt permise orice, chiar luarea în derîderea a celor mai înalți demnitari și chiar a țarului sau patriarhului (am mai scris depre funcția lor socială aici).

Un alt lucru important e faptul că între artiști și biserică a existat deseori perioade în care au colaborat foarte strîns, și aici nu mă refer la artiștii religioși, ci la artiștii de primă mînă, de la avangadiști la acționiști și conceptualiști etc. Chiar și în perioada comunistă a existat o legătură strînsă între artiștii contemporani importanți și spațiul religios. În același timp, nu trebuie să uităm că în perioada postsovietică au existat două cazuri faimoase în care grupuri susținute de BOR au devastat expoziții celebre, după care au existat procese lungi împotriva artiștilor, iar unii din ei au trebuit să emigreze din această cauză. E vorba despre expoziția Arta interzisă și Atenție! Religia, iar cei doi artiști care au emigrat din cauza presiunii grupurilor pravoslavnice sînt Oleg Mavromati și Avdei Ter-Oganean.

Revenind la poveste, aparătorii BOR, mai ales cei din zona conservatoare, au cerut o pedeapsă aspră pentru Pussy Riot pentru că gestul lor, cred ei, a denigrat ceeea ce au rușii mai sfînt, mai de preț. De partea lor s-au alăturat și multe voci ale intelighenției conservatoare și chiar politicieni importanți.

Ascultați ce spune unul dintr cei mai influenți și carismatici oameni ai BOR-ului, protoereul Vsevolod Ceplin, președintele Departamentului Sinodal al relației dintre biserică și societate. „Dumnezeu condamnă acțiunea grupului Pussy Riot. Sînt convins că Dumnezeu condamnă astfel de acțiuni, iar acest păcat trebuie pedepsit și în această viață, și în viața de apoi. Eu știu acest lucru pentru că Dumnezeau mi-a dezvăluit“.

Apărătorii grupului Pussy Riot au avut o cu totul altă părere. Ei cred că gestul grupului, fie că-l numești rugăciune, fie că-i zici act artistic, nu poate fi pedepsit atît de aspru pentru că, în esență, nu a încălcat nici o lege și nu a adus daune nimănui. Maxima pedepsă care poate fi aplicată este o amendă banală. Cert este că în jurul acestui subiect, care încearcă să încadreze gestul artistelor, s-au scris sute de texte, s-au făcut zeci de dezbateri publice, confruntări între grupurile intelectualilor conservatori (care domină Rusia ca și la noi) și cel al grupurilor liberale sau de stînga (o minoritate covîrșitoare).

Catedrala: spațiu sacru sau spațiu laic, spațiu privat sau spațiul public și relația dintre cele două spații

O altă temă interesantă este cea legată de spațiu. Unde începe și unde se termină spațiul sacru/ religios și unde începe și se termină cel laic? Conservatorii au spus simplu și clar: „Ați întinat cel mai sfînt lucru pe care-l avem, ați intrat în spațiul nostru sacru și l-ați spurcat!“. Chiar dacă au existat și voci echilibrate din rîndul BOR, în marea parte au cerut măsuri radicale, și pedeapsă maximă pentru „a fi de-nvățătură“. Cu iubirea creștină conservatoare nu te pui.

De cealaltă parte a baricadei, care vorbește mai pe înțelesul meu, a exista o reacție mult mai echilibrată și nuanțată. Dincolo de încercarea lor de a defini clar acest act religioso-artistic, care nu poate fi pedepsit legal decît într-o formulă minimală, ei au ridicat o problemă ceva mai generală care decurge de aici: problema hotarului dintre spațiul sacru/religios și profan/laic. Este biserica un spațiul laic? NU. Este ea un spațiu privat sau un spațiul public? Dacă la prima întrebare lucrurile par a fi ceva mai clare, la cea de-a doua, orice răspuns ai da naște o mulțime de probleme. Dacă e spațiu privat, atunci BOR chiar are o mare problemă în a se legitima și a pretinde că este ceea ce este. Dacă e spațiu public, atunci trebuie să-și asume anumite consecințe care decurg din acest fapt.

Reproșul major însă adus BOR-ului de intelectualitatea laică este legat de faptul că biserica reacționează atît de virulent cînd pretinde că i s-a încălcat spațiul, cînd cei „neaveniți“ au trecut hotarul și au intrat în spațiul său. Întrebarea intelectualității laice vine firesc. Oare nu e mai scandalos faptul că BOR a invadat spațiul laic de o manieră mult mai dură, sistemic și cu un impact enorm aspra statului și a cetățenilor ei (parlament, școală, armată, piețe publice etc.)? Dacă o instituție ca BOR a reușit să invadeze pînă la saturație și exasperare mai tot spațiul laic/ profan/ public din Rusia, atunci să nu se mire cînd cineva din spațiul laic/ profan/ public încearcă să intervină în spațiul sacru al BOR-ului. De ce cînd BOR intră brutal în spațiul public și deranjează cetățenii, nu i se întîmplă nimic, iar cînd procesul se inversează, de proporții total diferite, reacția statului şi a bisericii sînt atît de vigilente și pedepsele, atît de aspre? BOR este în slujba statului sau statul în slujba BOR? Soluția? Retragerea BOR din spațiul public rusesc va duce firesc la normalitate, căci nimeni nu crede că un intelectual sau artist are mare dorință să strice rugăciunea din biserică a unui pravoslav sincer. Problema mare, crede intelighenţia care apără grupul Pussy Riot, e în curtea BOR-ului şi a statului rus şi nicidecum în cea a artiştilor.

Unde se încadrează juridic rugăciunea-punk?

La această întrebare e dificil de răspuns pentru că în joc au fost multe interese politice care au pus în mișcare o întreagă mașinărie juridică. Ceea ce s-a devoalat însă în timpul procesului e faptul că acțiunea grupului Pussy Riot e ceva mai elaborată decît pare la prima vedere și de cît se înțelege din interviurile date presei, unde discursul tinerelor artiste pare destul de subțire. De exemplu, a fost ales special Catedrala Hristos Mîntuitorul din inima Moscovei, pentru două motive: nu aparține jurudic BOR-ului, ci primăriei Moscovei, și aici e locul religios al puterii, locul în care vine elita financiară și politică a țării la divesre manifestări religioase. Acest gest și mesaj radical al artistelor de la Pussy Riot trebuia să fie transmis în inima puterii religioase, politice și financiare a Rusiei.

Poziția oficială a grupului artistic care încearcă să explice gestul arată cam așa: „Noi considerăm că această clădire nu este o Catedrală a Neamului, ci o rușine. Aceasta nu este casa Domnului, ci este doar biroul BOR-ului. Noi am venit oficial la biroul BOR ca să le spunem ce gîndim. Catedrala BOR-ului nu seamănă cu un loc al vieții duhovnicești, ci e doar un centru de business: se închiriază pe sume mari diverse săli de banchet, are diverse servicii pe care ți le oferă contra cost, are pază etc. Pe situl Catedralei scrie că se închiriază o sală multifuncțională unde se dau concerte de muzică religioasă, folclorică, clasică etc. Sala are chiar și o mașină de zăpada, de fum și alte efecte speciale. Așa că noi am văzut că toate condițiile sînt pregătite pentru rugăciunea noastră punk. Noi am venit cu corul nostru și am dedicat solemn o rugăciune-punk…“.

Din punct de vedere juridic tipul acesta de „deranj artistic“ în diverse spații are o istorie lungă și complicată și armate de juriști au fost implicați în soluționarea unor astfel de conflicte. În Occident au existat o mulțime de astfel de conflicte, unele mult mai complicate. În Rusia, conflictele dintre artiști, biserică sau stat, fie că vorbim de perioada țaristă, sovietică sau postsovietică, au fost mai mereu tratate și soluționate politic. Puterea a manipulat și subordonat justiția în propriul său interes. În acest caz, prin această pedeapsă foarte aspră, se vede clar cum BOR-ul are o putere enormă, iar structurile statului i se subordonează fără reținere.

Putin, Arta şi teroriştii

Am vrut foarte mult să aflu părerea lui Anatoliy Osmolovski – artist, curator, teoretician al artei şi unul dintre cei mai articulaţi oameni din zona stîngii ruseşti. Tot el este un vechi combatant al luptei dintre BOR & artişti. Iată punctul lui de vedere (traducere: Igor Mocanu).

Cum credeți, acest grup ar trebui inclus în cîmpul artei?

Sau măcar în cel al culturii, și voi explica și de ce. Rochiile multicolore, măștile colorate, însăși ideea anonimatului, care sugerează că în spatele acestor măști s-ar putea afla diverși oameni, toate acestea nu sînt numai pragmatică, nu sînt numai ca poliția să nu recunoască făptașii. Vestimentația lor poate fi privită ca o revoltă a culorii, iar din această perspectivă e vorba de un proiect totalmente artistic. Se înțelege că despre acest grup nu se poate vorbi deocamdată ca despre o apariție încheiată. Proiectul Pussy Riot ar trebui să ia amploare, fetele ar trebui să realizeze cîteva lucrări artistice, transferînd culoarea aceasta în tablouri, afișe, poate și în alte tipuri de activitate vizuală. Există un potențial foarte bogat aici.

Cît privește acțiunea din Catedrala Hristos Mîntuitorul, trebuie să spun că sînt fascinat. Fascinat în sensul că numai niște femei puteau recurge la un asemenea gest. Pentru că în anii 2000 clerul a hăituit, pur și simplu, toți artiștii. Au fost nevoite să emigreze din Rusia două figuri centrale ale scenei noastre de artă: Oleg Mavromati și Avdei Ter-Oganian. Am fost în comisia de apărare a lui Avdei, am mers pe la avocați, am încercat să facem măcar ceva. Îmi amintesc foarte bine cum rîdeau de Avdei, cum îl dădeau pe mîna unor avocați cumpărați, care au încercat tot timpul să dea curs procedurii penale. L-au obligat pe Avdei să semneze ceea ce nu trebuia semnat în nici un caz (evident, el nu știa asta), pe scurt, o harababură totală, de care au uitat cu toții curios de repede. Apoi, în 2003, după expoziția Atenție: Religie!, curatoarea Ana Alciuk emigrează în Germania și își pune capăt zilelor prin sinucidere, fiind hăituită și ea de către cler. În 2007 are loc expoziția Artă interzisă, o altă expoziție pentru care curatorii Erofeev și Samodurov iau amenzi. A fost o adevărată debandadă în galeria lui Marat Guelman – au venit popii și au stropit cu agheasmă pînzele lui Avdei, niște abstracțiuni absolut nevinovate. După o asemenea hărțuire, mintea masculină începe să gîndească strategic, să se pregătească de revanșă. Niciodată într-o astfel de situație un bărbat nu va zbura ca fluturele la bec. Pe cînd femeile au făcut-o.

Iar o confruntare directă ca asta are un efect cert. Acum preoții vor sta să se gîndească de două ori înainte să calce pragul unei instituții artistice.

Păi astăzi nu au mîinile mai libere decît acum zece ani? Iar fundamentaliștii, nu au primit ordinul „lovește și stîrpește“?!

Cred că autoritățile au înțeles foarte bine mesajul trimis de către fete. În anumite doze, o asemenea agresiune din partea artiștilor activiști poate fi eficientă. Tragismul situației este că artiștii înșiși, în astfel de situații, devin adevărați kamikaze. Autoritățile nu vor sta la discuții cu ei, chiar dacă, personal, sper să nu condamne fetele pînă la urmă la închisoare. La vremea lui, Vladimir Putin spusese: „Cu teroriștii nu se discută“. Da, nu se discută, însă Republica Cecenă primește acum subvenții foarte bune, tocmai pentru că în Cecenia au fost și există teroriști. Cu fetele astea, autoritățile, bineînțeles, nu vor discuta. Însă comunitatea artistică va fi luată în serios, iar Puterea va trebui să țină cont de ea.

PS

Dincolo de toate aceste spații deschise de gestul artistelor de la Pussy Riot, dincolo de întrebările pe care le ridică și de reacțiile pe care le-au generat, există un lucru poate cel mai important: gestul artistic contemporan este în primul rînd un gest politic și abia apoi unul estetic. Ele au redescoperit că un simplu gest artistic poate readuce în prim-plan reflecția politică, acțiunea politică care întrase într-o zonă moartă. Și la fel de important e faptul că a adus în prim-plan ideea de risc, de asumare a unui risc și nu e vorba doar de propriul risc. Acum, după acest caz, fiecare intelectual rus trebuie să se poziționeze cumva, însă oricum s-ar poziționa, orice decizie nu ar lua faţă de acest gest, poziţia luată îl include automat într-o zonă de risc. Această situaţie creată este deja un pas mare înainte. Din păcate, la noi astfel de lucruri nu se întîmplă. Dar nu se înîmplă și poate din cauză că reflecția noastră este încă la nivelul „papionului“, adică a unei reflecții ultraconservatare, fără riscuri, prefect echilibrată, adică moartă.

- Sau vine prima dată tatăl beat turtă, că noi trebuie să îl ținem în picioare, vine a doua oară, iar a treia oară, băiatul ne spune că dacă îi vine tatăl, să zicem că el nu e aici.

Bineînțeles, mama iubitoare nu era interesată de plăcerea feciorului, cât de dezvoltarea dependenței de droguri printre ceilalți tineri aflați în penitenciar. Business.

Majoritatea deținuților (acum sunt 39 în total, dar o să mai vină câțiva în toamnă, spune aproape optimist și aproape cu drag Denis, ofițerul responsabil de activități sociale, inclusiv KVN) provin din familii social-vulnerabile. Părinții vin să îi viziteze preponderent de ziua copiilor, pentru că atunci penitenciarul asigură transport gratuit. Și la unii tineri vin și câte 12 membri de familie, frați, surori, unchi. La alții nu vin deloc. Dar își scriu scrisori zilnic și primesc și colete cu haine, cu mâncare, cu bani.

85% dintre deținuți sunt în penitenciarul de la Lipcani pentru crime grave sau deosebit de grave. Furturi mari, repetate, violuri, omoruri. Pentru furturi obișnuite nu mai e închis nimeni azi, ne spun gardienii.

SERA sau singura promisiune respectată

Alexandru Covali lucrează de doi ani în penitenciarul de la Lipcani. A fost colaborator de poliție. A făcut Academia de Poliție și Istoria. A fost profesor de istorie. Acum a ieșit la pensie și lucrează în sera de la penitenciar, singurul lucru din toate câte au fost promise până acum băieților și care chiar a fost donat (grație fundației Filacolia). În rest, s-au donat doar portocale și ciocolate, chiar dacă s-au promis milioane. Pentru că e prea departe, pentru că, pentru că…

Ca în tabără la Vadul lui Vodă sau liberalismul în penitenciarul pentru minori de la Lipcani

În seră lucrează în mod constant cam opt băieți. Nimeni nu e impus să lucreze dacă nu vrea. Fiecare are colțul lui. Dar se mai ajută unii pe alții. La libertate, unii au mai făcut grădinărit și îi ajută pe începători.

- Fiecare are talentul lui. Unul e mai bun la grădinărit, altul – la strungărit sau la tâmplărit.

Spune domnul Covalenco cu un accent românesc pronunțat și cântând Let it be în timp ce intrăm în seră. Unde cresc roșii, ceapă, castraveți.

- Tu ești responsabil de roșii sau de castraveți? întrebăm noi.
- De pepeni sau de pătlăgele? repetă Denis în momentul în care urmează o pauză.
- Eu îs cu tătu.
El e șeful pe seră dintre condamnați. Pe тяплицэ.

- Mai vorbesc cu ei despre istorie. Și pe ei îi interesează, dar nu știu lucruri esențiale, cum ar fi cine e Lenin.
- Noua generație.

Cam tot ce se află pe teritoriul penitenciarului este făcut de băieți, de condamnați. Ei sădesc trandafirii, ei au făcut moara asta, prin anii 90, ei sădesc legumele, au grijă de animale, de cai, de vaci, de vițeluși. Vreo 8 vițeluși.

MONICA

Pe pisica neagră a penitenciarului o cheamă Monica. Tot condamnații i-au ales numele. Ne trece calea.
Циганка, Моника, Сара sunt numele vacilor pe locul cărora stăteau caii în timpul zilei.

Monica e un nume popular aici.

- Cam 10-15% dintre tineri merg la biserică. Când vine vreo altă confesiune, se duc toți, că se dau dulciuri.

Băieților le plac mult dulciurile, pizza și Coca Cola. Le aduce aminte de libertate.

/Pictează icoane, confecționează rame, dar nu le pot vinde, încă nu au ieșire la agenți economici./

- Care e problema cea mai mare în penitenciar?
- Lipsa materiei prime. Avem prea multe lecții teoretice la școala profesională și prea puține practice. Unii băieți trec deja a treia oară aceleași lecții. Instrumentele pe care le folosesc băieții sunt din anii 40. Nu avem lemn pe care să îl poată prelucra ei. Dar o să facem, o să găsim.
Directorul penitenciarului, un tip de înălțime puțin peste mediu, mare, chel, bine-intenționat, puțin nervos că noi îi creăm probleme în plus de rezolvat, dar în cele din urmă deschis.

- Vrem chiar să expunem permanent lucrările tinerilor pe pereți și sub ele să scriem, să rămână: Condamnatul X a făcut acest obiect din lemn.

Foarte încurajator să scrii că lucrarea îi aparține Condamnatului Leonid și nu lui Leonid. Stigmatizare.

- Și ce fac condamnații după ce ies la libertate. Avem un condamnat care a împlinit majoratul deja, și-a ispășit pedeapsa, dar nu are unde să se ducă. Nu-l pot da afară, nu știu cine o să îl angajeze, și așa e mare problemă să te angajezi la noi. A он еще из З. Eu vorbesc mai bine în rusă, scuzați-mă.
Directorul penitenciarului.

Școala

În prima jumătate a zilei, tinerii merg la școală, unde predau lecții pentru clasele a 7-a – a-9-a profesori din școlile din împrejurimi, de la Lipcani, de la Edineț. Anul acesta s-a schimbat regulamentul, înainte de asta existau profesori angajați permanent în școala penitenciarului. Pentru că era mereu lipsă de cadre didactice și în special de cadre didactice calitative, s-a decis această măsură inclusivă de a aduce profesori din licee și școli din localitățile vecine. Însă problema e că sunt și băieți care au doar 4 clase și abia învață a citi într-a șaptea.

- Cel puțin ceva învață aici. Dar în general, cam 70% au aptitudini. Media e cam 6-7 la examene.
- 9, 10 să luăm? Nuuu, spune unul dintre tineri. Unul dintre tinerii mai dezghețați. Imposibil!

Domnul Covalenco.

- Noi le spunem să învețe, să învețe, unii înțeleg că asta e important, alții ne privesc sceptic. Ei văd cum trăiesc părinții lor, ei văd că părinții lor nu-și permit drumul de la Chișinău la Lipcani.

Exact aceleași cuvinte ni le-a repetat unul dintre tineri cât am discutat în camera lor, care e dormitor și salon. Pentru că chiar crede în asta sau pentru că credea că vroiam noi să auzim? Părea sincer.

Ca să ajungi cineva, trebuie să începi prin a fi nimic. Honoré de Balzac.
Inscripție în clasa de istorie și literatură.

Doamna Ludmila este unul dintre cei doi psihologi din penitenciar. Băieții au ore programate săptămânal când merg la psiholog, dar ei pot solicita întâlniri adiționale. Și o fac destul de des.

- Vorbim despre problemele personale, despre relații, despre părinți. Eu le dau exerciții de cum să se calmeze.
- Prieteniile și le-au păstrat?
- Nu prea. Prietenii sunt cât ai bani și statut social, zice Denis.
- Despre relații de dragoste vă povestesc?
Ludmila: Povestesc. Sunt abonați la o revistă, Tropoțica sau Tropoțel, și acolo își mai găsesc prietene cărora le scriu. (Tropoțica și Monitorul Oficial sunt în topul listei de preferințe de lecturi).
- Homosexuali aveți? V-a menționat vreun băiat asta în discuții?
Denis și Ludmila au râs și au zis că
nu.

Ocupații. Intrăm în dormitoarele băieților. 16-18 persoane dorm într-o cameră de 90 m2. Au venit după examenul de capacitate la română. Atmosfera generală era ca de o tabără la Vadul lui Vodă.

- De ce? 2 telefoane am măguit. Am de stat aici 3 ani și 3 luni. Articolul 190. Tatuajele mi le-am făcut la 13, înainte să vin aici. Tare vreau să mi le scot,

spune unul dintre băieți ascuzându-și mâna.

- 100 de euro costă să îți scoți tatuajele. Și eu o să mi le scot la libertate.

Seara băieții se uită la fotbal, dar mai ales la filme. La seriale, la comedii, la filme de acțiune. Forsaj e ultimul film pe care l-au văzut. NIT-ul e postul preferat TV, pentru că dă filme multe. Să privești filme de acțiune în penitenciar.

- Cărți citiți?
- Da, citim. Romane.
- Istorice sau de dragoste?
Și a urmat o tăcere. Mai târziu am văzut că unul dintre băieți citea o biografie a unui luptător kung-fu în rusă.

KVN sau poezii, cântece, scenete

Toți cei pe care i-am cunoscut pe parcursul zilei petrecute la Lipcani, atât gardieni, cât și deținuți, sunt implicați în KVN.
- Fără solidaritate nu faci nimic într-un penitenciar.
Chiar recent a avut loc o competiție.
- Cine-a câștigat?
- Noi, Paradisul.
Cealaltă echipă se chema Visul.
S-au dat diplome.
- Pentru fiecare activitate vi se dă diplomă?
- Nu și normal.

SPORTUL

Au corpuri destul de atletice. Mai atletice decât ale băieților dintr-un liceu din Chișinău la sigur.

- Jucăm fotbal, tenis de masă, baschet.

- De obicei câștigăm noi.
Cel mai mare scor a fost 6 la 1 la Spartacheadă.

Denis:
- Iaca lor computerele le plac.
Tânăr:
- Ei, dacă am avea internet. Da așa.

Acum urmează un festival de cântece și dansuri între penitenciarele de minori din Ucraina și din Republica Moldova. Vine o profesoară din societatea civilă și îi învață pe tineri să danseze călușarii, bătuta, hora.

Vadul lui Vodă. Discuția a fost ca între niște tineri de la o tabără de la Vadul lui Vodă. Nu din cercul tău imediat de prieteni, dar pe care îi vezi o dată-de două ori în viață și comunici despre interese. Cei 6-9 băieți care s-au apropiat de noi să discutăm urmează să iasă, cu excepția unuia, în câteva luni din penitenciar. Ce vor face mai departe?

- Nu știu.
- Nu știu.
- Nu știu.
- Eu am să mă întorc în satul meu și o să încep o afacere cu lacuri. Știu că nu sunt vinovat și că nu am greșit.
- Eu nu știu ce o să fac.

În timpul discuției despre familie, unul dintre băieți a început să plângă.

/

Printre cei 6-9 băieți cu care am vorbit, aflăm după discuție, la ieșirea din penitenciar pe cărarea cu trandafiri roz sădiți tot de ei, sunt și unii care au omorât, și unii care au violat.

Denis: Știți, uneori se întâmplă că bei, te iei la bătaie și întâmplător cel cu care te bați se împiedică de o piatră, cade, își sparge capul și moare.

Îi povestesc cazul unei prietene. Unchiul ei a murit, pentru că mergea pe bicicletă și copilul lui de 3 ani a băgat un băț în roata bicicletei la un moment dat. Unchiul a căzut, și-a spart capul, nu a mers la doctor și în 3 zile a murit.

EXIT

Ești numit condamnat timp de 3 ani, în fiecare zi, înveți, puținii oameni pe care îi vezi din afara penitenciarului și a școlii vor mereu să știe un singur lucru despre tine: cum ai furat, ucis sau violat, te gândești la această greșeală ca greșeală morală, greșeală legală (a ta sau a judecătorilor) sau greșeală de a te fi lăsat prins timp de 3 ani și după ce ieși, frații mai mici vor mâncare, tu nu ai relații, nu te poți angaja pentru, pe lângă rata de șomaj la care suntem expuși cu toții, ai fost condamnat acești 3 ani. Angajatorilor le e frică. Da, sunt și excepții. Unul dintre foștii condamnați, care a lăsat icoane pictate și o mașină mare desenată pe peretele în camera în care am purtat discuția lucrează acum într-o companie de publicitate din Chișinău. Dar pentru mulți condamnarea continuă afară până când repeți ce ai făcut prima dată pentru a fi condamnat din nou.

***

Pe 4 iulie, vom organiza un eveniment TEDx în cadrul penitenciarului de la Lipcani, în care se vor ține discursuri despre managementul carierei, a banilor, crearea relațiilor și comunicării calitative, oportunități de autorealizare și se vor face interviuri individuale de orientare profesională. Pentru că acești 38 de tineri sunt aproape. Aproape să vină aproape de noi. Dacă cineva e interesat să doneze cărți sau materie primă pentru școala profesională, contactați-ne la ospoon.eu@gmail.com.

Va urma.