Fast Forward.

Revista Economist. Marea Britanie. 2012. Se discută intenția Scoției de a organiza un referendum privind independența în viitorul apropiat. Poziția guvernului Marii Britanii față de vestigiile fostei măreții e clară: decide populația de pe loc. Dacă locuitorii insulelor Falklands/Malvine, Irlandei de Nord, Gibraltarului sau Scoției vor independență – Londra nu are nimic împotrivă. Daca vor să rămână parte a Regatului Unit, atunci Londra le va apăra acest drept inclusiv cu forța armelor dacă e nevoie (vezi războiul din Faulklands din 1982). În articolul Economist apare urmatorul pasaj:

“Aspectele politice și culturale ale independenței sunt discutate intens. Însă nu e de mirare că în baștina lui Adam Smith, cele mai grele sunt argumentele economice. Conform sondajelor, anume argumentele economice vor determina dacă scoțienii vor opta pentru independență sau nu. Conform unui sondaj, doar 21% dintre scoțieni ar vota pentru independență dacă aceasta le-ar reduce bunăstarea cu 500 GBP (cca 570 Euro) pe an, și doar 24% ar prefera să rămână în Marea Britanie daca aceasta le-ar reduce din prosperitate. Aproape toți restul ar vota pentru independență dacă aceasta le-ar mări nivelul bunăstării cu o sumă echivalentă prețului unui Ipad, și împotriva independenței dacă perspectiva acestui beneficiu nu s-ar materializa.”

Iată în ce termeni discută britanicii și scoțienii noțiunile legate de independență și integritate teritorială. În termenii costurilor și beneficiilor. Foarte pragmatic. De ce se discută integritatea teritorială în acești termeni? Pentru că în interpretarea societății britanice statul există pentru a oferi niște servicii cetățenilor. Funcția sa primară e să asigure prosperitatea și securitatea cetățenilor, nu controlul unui areal geografic definit cu orice preț. Statul poate fi mai mic, sau mai mare – ceea ce contează în primul rând e ca acesta să-și servească bine cetățenii.

Cât costă Transnistria?

Banuiesc că dacă s-ar face un sondaj în Moldova care ar pune întrebarea: ‘Doriți ca Moldova să reintegreze Transnistria?’ 90% din populație ar fi pentru. Însă situația ar fi foarte diferită dacă această întrebare ar fi formulată în termenii costurilor reintegrării. În fond, Moldova ar fi putut reintegra Transnistria în orice clipă, însă Moldova nu a vrut să plătească niciodată costurile acestei reintegrări. Iar nota de plată oferită Moldovei pentru reintegrare conținea prezența militară rusă, memorandumul Kozak, federalizarea etc. Moldova a avut de câteva ori șansa reintegrării, dar nu a vrut să platească costurile acesteia. Cu alte cuvinte, Moldova era ca un simplu țăran la piață, care are nevoie de o remorcă la mașină, dar nu o să plătească 10.000 de euro + o jumătate din asa sa, pentru că remorca nu valoreaza atât.

Însă nici oferta Moldovei nu a fost prea convingătoare – nici pentru transnistreni, nici pentru ruși. Oferta de autonomie în cadrul unui stat unitar și promisiunile de eterna neutralitate și neunire cu România erau și ele percepute ca o tentativă de a cumpăra remorca cu 50 de lei. Și tot asa…

Cu timpul însă chestiunea se cam îngroașă. Cu 2.8 miliarde de dolari – datoria Transnistriei pe gaz. Deci la acei 10.000 de euro ipotetici, ți se oferă nu doar Transnistria, ci și obligația de a plăti încă mulți, mulți bani pentru faptul că remorca nu are fund și tot ce au pus în ea foștii proprietari s-a cam pierdut.  Pe de altă parte, nici fără remorcă prea departe nu ajungi.

Acum să revenim la prețul integrității teritoriale. PIBul pe cap de locuitor în Marea Britanie este de cca 30.000 euro. Deci acel Ipad de 570 euro, care determină atitudinea scoțienilor față de uniunea cu Anglia, reprezintă 1.9% din PIBul pe cap locuitor al unui cetățean britanic timp de un an. A 52-a parte din PIB/cap. PIBul Moldovei pe cap de locuitor este de circa 1500 Eur (conform FMI). A 52-a parte din PIB per capita ar fi 28 euro/an, sau 2.33 euro/36 de lei pe lună.

Imagini de Virginia Wagner

Cred că ar fi interesant să vedem cam cât sunt gata cetățenii RM să plătească pentru reintegrare. Poate include cineva în următorul sondaj de opinie această întrebare adresată cetățenilor RM: ‘D-voastră personal sunteți gata să contribuiți cu 36 de lei pe lună, bani care ar urma să fie cheltuiți pentru reintegrarea Transnistriei în Moldova?’ Să vedem dacă acești 36 lei pe lună vor afecta numărul acelor 90% din susținătorii ipotetici ai reintegrării. Evident, suma de 36 de lei este aleatorie. Ca și Ipadul scoțienilor. Dacă întrebam de acele 2.8 miliarde, răspunsul era clar diferit. Dar ar fi interesant să vedem dacă acești 36 de lei ar schimba ceva în atitudinile cetățenilor RM față de reintegrare. Nu m-aș mira foarte mult dacă cetățenii RM ar fi mai apropiați de modelul de pragmatism din Scoția de astăzi sau din manualele de istorie belgiană, decât de idealurile din cărțile de istorie românească.

Bonus

Mai știu o glumă politică rusească, care sună cam așa: dacă Rusia va avea noroc, Caucazul de Nord se va separa de Rusia. Iar dacă nu – Rusia nu se va putea separa de Caucaz.

Ideea lui Putin 

De-a lungul anilor, Putin a început să fie asociat cu un set de idei pe care le-a folosit în campanii. Idei care au fost foarte convingătoare și atractive pentru cei mai mulți ruși. Până a veni la putere în 1999-2000, ideea pe care a vândut-o Putin a fost lupta cu terorismul și combaterea amenințării integrității teritoriale a Rusiei. Declanșarea războiului din Cecenia prin atacuri și bombardări ale blocurilor de locuit  din diferite orașe ruse inclusiv Moscova a făcut subsanța ideologică a lui Putin să apară drept urgentă și proeminentă.

La alegerile din 2003-2004, Putin a lansat un val anti-oligarhic și promisiuni de a lupta împotriva corupției, de a epura sistemul economic și de a-i constrânge pe cei prea bogați. Ca parte din această campanie, Hodorkovski a fost închis.
Campania din 2007-2008 s-a centrat pe proaspăta măreție geopolitică și ridicare din genunchi a Rusiei (expresie folosită de loialii regimului de la Kremlin). Ideea centrală a campaniei s-a exprimat prin intensă isterie anti-Vest prin referințe la pericolele revoluțiilor colorate sponsorizate de SUA, văzută ca responsabilă pentru înconjurarea geopolitică a Rusiei. Așa, de-a lungul anilor, a fost construit profilul ideologic a ceea ce s-ar numi Putinism.

Realități

1. Criza de idei.

Dar Putin și-a secat rezervele de atractivitate la nivel de idei. El vine cu prea puține idei noi pentru a-și alimenta tot mai fragilul sistem politic. Vechile lui promisiuni sunt distruse de realitățile Rusiei, iar alte promisiuni el nu face. Ăsta e unul dintre motivele din care Putin întâmpină cea mai mare provocare și amenințare pentru a-și menține puterea.

Promisiunea de a restabili integritatea teritorială îl lovește ca un bumerang. În timp ce Putin a venit la putere pe un val patriotic, în care mulți erau gata să moară pentru Caucaz, acum 62% dintre cetățeni susțin sloganul “nu mai hrăniți Caucazul!”. Războiul de fațadă al lui Putin cu oligarhii e la fel de combatabil: super-bogații anilor 90 sunt super-bogații de azi, singurul lucru care s-a schimbat e că numărul lor s-a dilatat în rândurile prietenilor personali ai lui Putin. Moscova rămâne în topurile listelor cu casele miliardarilor cu 79 miliardari care locuiesc la Moscova, față de 59 din New York și 19 din Beijing. Și chiar dacă economia rusească e de 4 ori mai mică decât economia chinezească, prima are 101 miliardari, iar China – 115. Pentru unii ruși numărul miliardarilor e o medalie de onoare, dar pentru cei mai mulți ăsta e doar un semn de cât de încâlcit, corupt și nedrept este sistemul economic rusesc.

2. Măreața și Sfânta Rusie.

E mult mai dificil să te lauzi cu măreția Rusiei în criză economică; la fel de dificil e să îi acuzi pe americani pentru toate în momentul în care Obama e departe de monstrul convenabil care era Bush. Oricum, disfuncționalitatea sistemului lui Putin bazat pe nivele înalte de corupție, un mediu nesigur de afaceri și numeroase abuzuri ale aparatului de stat e mult mai pertinentă și importantă decât schemele geopolitice din Vest.

Și alte promisiuni ale lui Putin au fost plăcințite de realități. Verticala putere s-a transformat într-un fals.  Dictatul legii s-a transformat într-o corupție din ce în ce mai adâncă, Rusia coborând între 2004 și 2011 de pe locul 90 pe locul 143 în topul de percepție a corupției realizat de Transparency International.

3. Pieptul dezgolit

Trucurile de PR și machismele au înlocuit orice fel de idei pe care le-a încercat Putin în proiectul lui. În ultimii ani, profilul lui public s-a redus la o serie de fotografii și clipuri youtube cu Putin pozând cu pieptul dezgolit la vânătoare, descoperind amfore bizantine în timpul scufundărilor sau cântând Blueberry Hills. Totul foarte cool ca formă, dar zero ca și conținut. Și în timp ce la începuturile carierei imaginea lui Putin în avioane de război și în tancuri îi arătau vigoarea și energia în contrast cu aproape defunctul Elțin, acum toate trucurile lui Putin nu îl fac să arate decât ca pe un tip plictisit de viață și mereu în căutare de distracții.

Cum l-a subminat Medvedev pe Putin. Dacă nu Putin, atunci cine?

Evident de ceva timp, dar tolerabil numai atât cât Medvedev a pretins să fie adevăratul președinte prin strigătele despre necesitatea luptei împortiva corupției și modernizarea sistemului politic și economic. Cu Medvedev dat la o parte, Putin rămâne mai gol ca niciodată la nivel de idei și ideologie. Mai rău (pentru Putin), președinția lui Medvedev a jucat un rol important în delegitimizarea lui Putin, mărind așteptările vizavi de modernizarea țării și lupta împotriva corupției. Chiar dacă Putin e mai slab decât era înainte, el nu e slab. Actuala lui campanie electorală a fost chiar de succes. El a reușit să dezorienteze opoziția jucându-i destul de bine propriul joc prin proteste publice masive. Campania lui a țintit inspirarea fricii față de reîntoarcerea instabilității anilor 90, piperând-o cu un pic de anti-americanism și frici de revoluții colorate, promisiuni de mărire a fondurilor sociale și cu retorica întrebare Dacă nu Putin, atunci cine? și, pe termen scurt, cu infuzii cu steroizi de susținere publică de la persoane publice ca Patriarhul Kirill sau Chulpan Khamatova, cunoscuta actriță din Goodbye Lenin.

Niciunul dintre aceste elemente de campanie nu salvează agenda politică și de idei a lui Putin, dar se pare că ele au funcționat pe termen scurt. Au reușit să îi stimuleze principalii votanți și să pună opoziția în defensivă. Mai grav e că steroizii îmbunătățesc performanța pe termen scurt, dar dăunează sănătății pe termen lung. Fără o mai mare agendă de idei, lui Putin îi va fi mult prea greu să ascundă faptul că Putinismul nu aduce nimic decât puterea personală a lui Putin.

Putin is weaker, but not weak

 Nationalism is like software that can run on different platforms – from Windows to Android. As nationalism normally has little to say about economic or social policies, it can easily merge easier with other left- or right-wing ‘isms’ increasing exponentially the number of mutations it can be subject to.

In post-Soviet Russiavirtually all political forces – from Putin to the Communists – flirted with nationalism. Despite various ideological platforms, the unifying feature of Russian nationalists for most of the 20^th century, in its right-wing imperial and left-wing communist forms, was a drive for expansion and a ‘bigger Russia’. AsRussia grew bigger, other ethnic groups were welcome, but they were also expected to acquiesce to the ‘elder brother’ in the short term, and assimilate in the long-term.

Vladimir Putin’s most recent pre-election article dedicated to the ‘national question’ largely subscribes to this view, even though he laments the ‘inadequate, aggressive, defiant and disrespectful’ behaviour of some migrants. But such imperial nationalism was based on a strong confidence in Russia’s state capacity, power of territorial expansion and cultural attraction. However, with the growing realisation of Russia’s structural problems – from demographic crisis to bad-governance under Putin, topped by the economic crisis, leads to some structural shifts in Russian nationalism.

 An increasingly obvious trend in the last few years is for the ‘old’ expansionist nationalism to rapidly loose ground to a new breed of isolationist, introvert and defensive nationalism that is primarily anti-immigrant and often anti-imperial. Such nationalism is more concerned with maintaining Russia’s ‘Russianness’ than territorial expansion. The key source of this defensive nationalism is the toxic mix of high immigration into Russiacoupled with a demographic crisis. With over 12 million migrants, Russiais the second biggest recipient of migration flows in the world after the US, though as a share of migrants per total population Russia still ranks on the 55^th place in the world.

 From the nationalist’s perspectiveRussia’s demographic crisis is double. One is related to a serious population drop. But from the nationalists’ perspective, graver still is the fact that the fall in numbers of ethnic Russians due to emigration, high mortality and low birth rates is faster than the overall demographic decline which is partly slowed down by immigration (primarily from Central Asia and South Caucasus) and higher population growth among some Russian minorities, particularly in the North Caucasus. So the fear is not only aboutRussia’s decreasing population, but even more so about the fact thatRussiais less ethnically Russian.

The instinctive response to fears of relative demographic decline of ethnic Russians is a growing ‘fortress Russia’ syndrome. At its core, Russia’s defensive nationalism rests on a much diminished belief in Russia’s power to expand and assimilate its periphery, particularly the culturally distant Muslim populations of Central Asia and the Caucasus. The nationalist schism is clearly visible at nationalist marches parts of the crowd shout ‘there is no Russia without Caucasus’ whereas other parts shout ‘Stop feeding the Caucasus’ and ‘Migrants today, Occupiers tomorrow’.

imagine de Anne Wölk

The Democratic-Nationalist Mix

 Now Russian nationalism seems to give birth to a new permutation – a merger of some forms of defensive nationalism with democratic and part-liberal views. Some in Russia hope that such a mix would appeal to many young, urban, middle class Russians who often see themselves as liberals, hold democratic views, despise Putinism, and are Western-leaning (though not uncritically so), but are also increasingly anti-immigrant.

 The new liberal-nationalist fusion gradually trickles down into the political process, as some democrats start to move towards the adoption of some nationalist views, while some nationalists seem to have moved towards the centre. Vladimir Milov, a prominent Russian liberal, decided to take the bull by the horns by initiating some kind of a conceptualisation of a liberal-nationalist fusion that would supposedly reclaim nationalism from various neo-nazi groupings.

 The democratic-nationalist mix has not yet crystallized in a series of coherent views, leaders, let alone organisations. But it starts to take some shape. A good example is Alexei Navalny – the emerging star of the Russian opposition. He is a hugely popular anti-corruption campaigner, the most popular blogger inRussiaand widely seen as the anti-Putinists’ best hope. His success is built on three pillars: anti-corruption and pro-democracy campaigning mixed with a pitch of moderate nationalism. These are all channelled through creative, systematic and well informed anti-corruption and anti-Putin campaign that fuses smartly internet activism (blogging, crowd-sourcing etc), with offline actions (minority shareholders activism, court actions, monitoring of public tenders, writing formal complaints to public institutions forcing them to respond etc). NowMoscowis buzzing with talk of Navalny asRussia’s future president.

 Navalny himself is a democrat. He also has a strong record of taking part in democratic groups and movements in the last decade. He is also for the separation of powers, transparency and other worthy causes. His declared belief (or here) is that ‘the purpose of the state is to ensure comfortable and dignified conditions for its citizens, and defend their individual and collective rights. A nation-state means that Russia should follow the European path, ie build our own nice, cosy, but strong and solid, little European house.’ Yet he also attends the so-called Russian March – an annual gathering of nationalists. Asked whether he supports the nationalist slogan ‘Russia for Russians’ he responded that he supports the slogan ‘Russia for Russian citizens’ – a slightly more inclusive, yet still nationalist slogan.

 It is still unclear whether Navalny is a strong believer in a nationalist agenda, or is a calculated strategic nationalist. Either way, combining democratic rhetoric with anti-corruption and nationalist undertones offers him a really strong launching pad to tap into support of several societal groups that no one inRussiabridged so far.

 Refreshing or toxic?

 It is too early to tell whether the nationalist-democratic cocktail will prove a toxic liquid or the ticket to the future for the so far marginalised Russian democrats. Either way the nationalist-liberal rapprochement sparks tensions within both camps. Some expansionist nationalists are fuming that the liberals are trying to turn the nationalists into ‘cannon fodder for a liberal revanche’. Whereas the liberals, as Andreas Umland points, fear that nationalists could subvert pro-democracy movements.

 Putin apologists seize on this. Some of them attack the popular Navalny by drawing parallels between him and Kerensky, the Russian burgeois revolutionary leader who came to power after overthrowing the Tsar in February 1917, only to be forced out by a ruthless communist coup led by Vladimir Lenin eight months later. The parallel is supposed to suggest that nastier forces will steal whatever democratic advancesRussia might make once Putin is out.

 But it is also possible that Russian democrats could use the nationalist bandwagon to expand their influence and ultimately help channel and co-opt the potentially strong force of Russian nationalism into a more democratic and pluralist vein, as some democrats hope. Either way, Russian liberals are now engaged not only in a contest with Putin’s system, but also in a tense, but irresistible tango with Russian nationalism.

Sursa:  http://www.opendemocracy.net/russia