“Dragă Corina,

Cu o oarecare întârziere venim cu un răspuns la solicitarea ta. Ministerul afacerilor externe a aprobat stagierea pentru perioada X-Y. In cazul în care planurile nu s-au schimbat te așteptăm la ambasadă.

Detalii importante:

-          Trebuie sa ai un statut legal în Austria;

-          Stagierea nu este remunerată;

-          Activitatea este mai mult tehnică, cum ar fi spre exemplu, răspuns la telefoane, remiteri fax-uri, înregistrare documente.

Cele bune,

Funcționar de înalt rang în cadrul ambasadei”

Imagine de Budi Satria Kwan

Diplomația în acțiune; cu o oarecare întârziere, Ministerul afacerilor externe a aprobat că pot remite faxuri, pe banii mei.

De ce angajăm “tineri entuziaști” dacă activitatea este mai mult tehnică? Cât de entuziast trebuie să fii, ca să te scoli  dimineața cu gândul “Ah! Ce-aș mai remite niște faxuri!” și cu fluturi în stomac de la înregistrat de documente? În limbajul ofertelor de muncă, entuziasmul nu înseamnă motivare, pasiune, energie și curiozitate – ci, mai degrabă, disponibilitatea de a munci pe bani puțini sau gratis.

Practica obligatorie din facultate e notorie pentru asigurarea anuală a instituțiilor de drept cu forță de muncă pentru coaserea dosarelor. Prezumție de idiotism din partea angajatorului sau pur și simplu pragmatism?

Ambele. Angajatorul caută piesa lipsă în puzzle care să-i acopere cât mai repede și cu cât mai puține cheltuieli necesitățile imediate. Iar pentru asta îți dă o cutie cu parametri determinați, numită job/internship, în care ai face bine să încapi, cu sau fără așteptări și potențial. Doar că angajatorul nu joacă corect: orice prezumție funcționează până la proba contrarie. Punându-te să remiți faxuri, el nu-ți creează situația în care s-ar naște această probă contrarie. Pentru că el are necesități foarte practice și interes puțin să te cunoască.

Apoi mai sunt și așteptările tânărului.  Asta îmi amintește de ziua în care am găsit 2 apeluri nepreluate și un SeMeSe de la pasiunea mea de pe atunci – un june neamț cu care am schimbat vreo 2 cuvinte pe holul căminului. Mintea mi se detonează instant: ce l-a făcut să pună mâna pe telefon? Asta implică, teoretic, că s-a gândit la mine înainte să apese butonașul verde. Și dacă se gândește la mine mai des? Dacă i-am acaparat mintea, îi apar periodic în vis, simte nevoia să îmi rostească numele în conversații aleatorii și îmi întreabă prietenii ce mai fac atunci când nu mă vede mai mult timp? Iar acum, acum, a decis să rupă – în sfârșit! – jocul tăcerii, să termine chinul așteptării întâlnirilor întâmplătoare, și să-mi mărturisească totul.

“Hei, poți să-mi împrumuți aspiratorul?”

Activitatea întotdeauna este mai mult tehnică.

Tu vezi Realizarea conceptelor, Provocarea ideilor, Cauza nobilă – angajatorul vede ecusoanele care trebuiesc tăiate pentru următoarea conferință, faxul care trebuie trimis cât mai repede și, dacă ai noroc – raportul făcut la timp.  Tu vezi părul lui blond încâlcit de briza oceanului, in luna de miere in Vanuatu – el vede părul de pisică și colbul pe podea. Până aici merge corelația logică.

Nimic nou. Lumea e pragmatică iar tinerii -  romantici. Suntem criticați că aspirăm prea sus și prea deodată, dar este, oare, atât de deplasată dorința de a face o muncă interesantă? Câți dintre voi – având, ipotetic, destui bani pentru asta – ar accepta oferta în Viena, și câți i-ar zice to Fax Off?

În general, eu nu o prea am cu limbile străine și locurile străine. Ca om crescut în sera Prometeu-ului, a PRO tv-ului și a bibliotecii enorme din apartamentul nostru din strada Albișoara, – ieșirea în lumea reală a fost mereu însoțită de mici cataclisme.

-              „Cio delati?”, întreabă Irina.
-               „Zastrelitsea”, repet eu ușor iritată. „Skol’ko stoet?”

Balonul intelectual de săpun în care am crescut nu m-a echipat cu abilități de supraviețuire în societate. La Abracadabra o arătau pe Abramburica și nu pe Irina. In clasa a IVa, în curricula cursului experimental de stimulare a creativității, numit „Cuvântul” aparent nu era inclus și cuvântul „stricisea”. La lecția de Cuvânt primeam, în schimb, note sub formă de „clipe”, de diferite culori. Clipă galbenă, clipă albastră, clipă violet.

Primul șoc real și ieșirea din bubble a fost în anul I la USM, în clipa neagră când profesorul ne-a dictat în conspect că Supraeul lui Freud este acel nivel de înțelepciune la care ajung bătrânii. Bang-bang.

Ce facem cu așa-zisa excelență învățată în balonul de săpun atunci când el se sparge? Ce scriem la examen, când suntem puși să definim supraeul?
-
CEU e un loc în Budapesta unde oamenii nu doar învață, dar se și întâlnesc; în jur e plin de cafenele și pub-uri. O prietenă îmi zice să o aștept în Octogon, capela de la intrarea în biblioteca universității, iar apoi să mergem să mâncăm ceva.

Ușor rătăcită, într-un oraș nou cu o limbă stranie – intru prin ușa din dos. Mă apropii, timid, de domnul de la recepție. În cap îmi vine primul cuvânt plurisilabic care începe cu „O”:

-              „Nu găsesc octopusul din CEU”
-              ??
-              „Octopusul de la intrarea principală (gesticulând ardent cu mâinile spre pod)! Trebuia să mă văd cu cineva sub octopus!”

Dar asta se întâmplă în Ungaria. În țara unde stația centrală de Metro, numită „Deak”, se citește, aparent, ca în română – De-ak, și nu ca în engleză, Dick. (Da, există și un episod intitulat „I am looking for the Dick station”.)

Senzația de rătăcire într-o țară străină e firească. Senzația de rătăcire în propria țară e dureroasă.

Poate că rolul școlii e să ne învețe cum ar trebui să stea lucrurile. Poate că școala așteaptă să găsim, în noi, puterea să ducem această viziune în sistem, fără să ne lăsăm derutați de indicatoarele stricate din afara balonului. În acest fel, însă, școala – mai ales cea „de elită” – adulmecă viitorul adult în decepție; așa cum elevii lui Ishiguro în „Să nu mă părăsești” cresc în mica lor seră fericită neavând habar că sunt condamnați la moarte după absolvire.  Putem traduce „excelența” în realitatea de lângă noi? Și cât ne costă asta?

Imagine de Herman Smorenburg

Ce este o situație? Este rezultatul unor circumstanțe care, aranjate într-o anumită ordine, produc o anumită emoție.

Elementele situației sunt, deci, circumstanțele și emoția. Emoția este scopul final. Circumstanțele sunt mijlocul.

Ce sunt circumstanțele? Sunt bucățele de puzzle aruncate la întâmplare. Calea cea mai scurtă de la circumstanțe la emoție este ordinea. Aranjarea în ordine poate fi și ea de două feluri: în primul caz, e nevoie de inițiativă. În al doilea caz, e nevoie de destin.

Situationist International a fost o mișcare internațională europeană fondată în 1957 de Guy Debord. Ideea fundamentală a mișcării este „construcția de situații, altfel spus, construcția concretă a ambianțelor de viață și transformarea lor într-o emoție de calitate superioară”.

Situaționistii spoon că putem să folosim instrumente logice pentru a ne provoca emoțiile dorite. Astfel, situațiile pot fi construite, fie prin legarea circumstanțelor deja existente după o anumită logică, fie prin crearea deliberată de circumstanțe pe care să le conectăm apoi pentru a obține, în final, Emoția. Practic, pentru situaționiști, rațiunea este instrumentul pe care îl avem la îndemână pentru a putea simți ce vrem când vrem. Forțarea destinului! – vor protesta unii. Face, însă, de așteptat până când elementele puzzle-ului se vor aranja de la sine? Și dacă nu se vor aranja niciodată așa cum vrem noi? Care este rațiunea așteptării, a lăsării emoțiilor în gestiunea întâmplării? De multe ori, argumentul este că lucrurile trebuie lăsate să se dezvolte de la sine; că intervenția activă dezbate cursul „firesc” al evenimentelor. Datorăm oare universului resemnarea în fața întâmplării? Se înfurie zeii în fața tentativelor omului de a-i înlocui?

„Situațiile noastre vor fi efemere, fără viitor. Tuneluri. Unica noastră preocupare este viața reală; nu ne pasă de performanță de artă sau de orice altceva. Eternitatea este cea mai dezgustătoare idee pe care un om o poate concepe în legătură cu propriile acțiuni.” – Guy Debord

Episodul Sera

Într-o dimineață înghețată din iarna năprasnică a lui 1482, Johannes Reykuunos, un țăran din Groenlanda, se trezi transpirat. Avusese un vis, cum că soarele încălzea așa de tare, încât a ieșit afară fără blană; cum că micul Hans se bălăcea în apa călduță a oceanului, sub privirile calme ale maică-sii.   La cină, în timp ce își înghițea ultima lingură de supă de pește, lui Johannes veni o idee: să construiască un spațiu unde să fie tot timpul cald și luminos. “Zeii m-au condamnat la frig, întuneric și supă de pește” protestă Johannes și se apucă de treabă. După 2 ierni de muncă, cu gândul necontenit la drăcia care i se arătase în vis, Johannes își văzu opera făcută: el nu știa încă că aceea va fi prima seră din Groenlanda și că, un an mai târziu, micul Hans va culege primele banane de producție locală. Cum rămâne cu emoțiile crescute în seră? La fel ca bananele, unele emoții se dezvoltă doar în condiții favorabile. Și dacă zeii nu ne dăruiesc clima potrivită? – Înseamnă că nu avem nevoie de banane!, vor zice unii. Adevărat, omul se adaptează la condițiile oricărei Groenlande și își găsește liniștea și pe -50 de grade. Dar pe noi nu acest om ne interesează, dar cel care caută să știe, să exploreze, să creeze, să depășească.

Mai mult: care este habitatul natural al emoțiilor? Există un „cum trebuie” al emoțiilor, un manual de utilizare, un cod? Cu ce sunt mai rele vinetele din Groenlanda decât cele din Băcioi?

„Viața omului este o succesiune de situații fortuite, și chiar dacă niciuna din ele nu este identică cu o alta, imensa lor majoritate sunt atât de nediferențiate și plate încât creează impresia că ar fi identice. În rezultat, rarele situații intense pe care ni le oferă viață vin doar să limiteze acea viață. Trebuie să încercăm să construim situații, altfel spus ambianțe colective, ansambluri de impresii care să determine calitatea momentului.” – Guy Debord

Pentru a-și face viața confortabilă, omul a înlocuit demult zeii; doctorul intervine în „cursul firesc” al lucrurilor salvând pacientul de la moarte. Penicilina ne salvează și ea de la o moarte altfel stupidă. Pilula contraceptivă a închis definitiv gura zeilor. Toate s-au născut din lupta cu întâmplarea. Din revoltă față de zei. Tot rațiunea ne poate da emoțiile pe care zeii nu ni le oferă. Sau poate fura zeilor decizia despre când să simțim ce.

 Tabla de șah e a noastră. Jucăm?

–

Pe lângă meciul om v. zeu, Situaționiștii mai spun că în lipsa construcției personale de situații, ajungem inevitabil subiecți în construcțiile celorlalți. Guy Debord critică “societatea spectacolului”, bazată pe principiul nonintervenției. Debord crede că doar situațiile pot stopa identificarea spectatorului cu eroul, și îl pot atrage în activitate provocându-i capacitățile de a-și revoluționa propria lume.  Citatul exact e mai jos:

„Situația este creată pentru a fi trăită de constructorii ei. Rolul pasiv jucat de “public” trebuie diminuat constant, în timp ce cel jucat de cei care nu pot fi numiți actori, dar mai degrabă, într-un nou sens al cuvântului, “livers”, trebuie să crească stabil.”

- Report on the Construction of Situations and on the International Situationist Tendency’s Conditions of Organization and Action, Guy Debord, June 1957