Afirmator Andrei Lutenco Masterand în Drept, Central European University Guvernul ar trebui să renunţe la politica regularizării fluxului de studenţi în universităţi în favoarea autonomiei universitare şi a „mâinii invizibile a pieţei”, în care studentul este unul dintre cele mai importante „ligamente”.

Negator Ana Gurău Masterand în Politici Publice, Central European University 3 argumente sunt esențiale în negarea moțiunii de azi: argumentul creşterii economice şi al combaterii şomajului, argumentul resurselor statului si strategiilor de dezvoltare și argumentul capitalului uman.

Afirmatorul. Refutarea argumentelor oponentului.

Andrei Lutenco

01

Poziția susținută de colega mea oferă prea multă încredere statului (capacitățile de care dispune, informația pe care o procesează, controlul pe care îl poate exercita etc.) și prea puțină viitorului absolvent.

02

În primul rând nici efectul sincronizării cererii și ofertei de locuri de muncă și nici promovarea strategiilor de dezvoltare ca efecte ale reglementării cotelor de înmatriculare nu sunt univoce. Sincronizarea pe piață pur și simplu nu se produce. Sociologul Francez Raymond Boudon, de exemplu, afirmă că o planificare a fluxului de studenți care să producă reducerea decalajului dintre cerere și ofertă este “practic imposibilă” mai ales din cauza dificultății previziunilor pe termen lung (preluat din Raportul IDIS Viitorul). Capacitatea Guvernului de a prevedea efectele politicilor educaționale asupra pieței și gradului de angajare s-a dovedit a fi redusă – de la realizarea reformei până în prezent numărul șomerilor cu studii superioare este în creștere (de la 3 700 în 2007 la 6200 în septembrie 2011). Asta înseamnă, cel puțin, că reforma nu e capabilă să aducă o schimbare semnificativă ce i-ar justifica dezavantajele.

03

În al doilea rând, “comanda de stat” este o măsură de constrângere cu efecte semnificative asupra beneficiarilor sistemului. Pentru a fi justificate astfel de măsuri, ar trebui să nu existe alternative mai puțin restrictive. Or, astfel de soluții pot fi și au fost găsite pentru a rezolva problema subangajării sau a strategiilor de dezvoltare a statului: diversificarea cursurilor, ajustarea metodelor de predare, încurajarea programelor de recalificare după absolvire (Suedia în anii ‘80) crearea instituțiilor specializate în educarea “specialiștilor gata de a fi angajați” (Polytechnics în Marea Britanie, Instituts Universitairesde Technologie în Franța sau Fachhochschulenin în Germania), etc. Semnificativ este că aceste reacții nu au căutat să restricționeze accesul la profesiunile “nesolicitate” ci au diversificat alternativele și le-au făcut atrăgătoare pentru studenți.

04

Eu aș vedea o soluție în implicarea angajatorilor. Aceștia se plâng pe faptul că studenții nu ar avea pregătirea practică necesară pentru suplinirea ofertei de pe piața de muncă (deși posedă cunoștințe teoretice).  Totodată programele de practică promovate în universități sunt mai mult formale și lăsate la latitudinea studenților, deși angajatorii și-ar putea asuma un rol mult mai activ prin cooperare cu instituțiile de învățământ – programe consecvente de instruire practică cu potențial de angajare ulterioară (un studiu din 2008 arăta că “metodele principale folosite de agenţii economici pentru suplinirea posturilor vacante de muncă sunt plasarea anunţurilor (…)(49%) şi prin intermediul cunoştinţelor (42%)).

05

Pe lângă faptul că eficiența politicii ca măsură anti-șomaj dă greș, paternalismul de care dă dovadă este nejustificat. Or, există limite ale omniscienței și omnipotenței Guvernului, mai ales când în joc sunt puse interesele și destinele individuale ale cetățenilor. Experții din administrare pur și simplu nu pot cunoaște șansele mele de angajare după absolvire. Individul este cel mai bine infomat despre capacitățile și perspectivele sale de angajare. Sunt absolut de acord cu ideea consolidării capacitătilor tinerilor înşişi de a-şi găsi locuri de muncă, dar cred că un program bine pus la punct de consiliere a abiturienților în alegerea profesiunii ar trebui să-și facă treaba din acest punct de vedere.

06

În ceea ce privește argumentul capitalului uman. Cred că, din nou, este o poziție paternalistă. Un studiu efectuat încă la sfârșitul anilor ’70, de psihologul social Zdenek Suda arată că, alegerea făcută în domeniul educației ține de perspectivele individului asupra șanselor sale în viața, care nu sunt limitate la viitorul loc de muncă. Printre factorii esențiali acestei alegeri se numără socializarea și stilul de viață în general. Astfel se produce “deculpares” educației și a pieții de muncă – universitatea devenind un element indispensabil al modelelor de socializare. O altă concluzie este că absolvenții specialităților ne-tehnice (respectiv și facultățile ‘prestigioase’, în cazul nostru) dispun de o capacitate mai mare de a rezista frustrărilor legate de carieră. Printre motive se numără și profilul mai larg al capacităților dezvoltate la astfel de specialități.

07

Orice reducere artificială a șanselor este una injustă. Fiecare fiecare viitor student e în drept să-și aleagă studiile și să și le pună la dispoziția propriilor scopuri, cu riscurile aferente. Chiar dacă revenim la situația deprimantă de pe piața muncii autohtonă, eu pledez pentru un altfel de pesimism: “nu lăsa pe cineva să-ți distrugă viața – fă-o cu mâna ta proprie!” :)

By Budi Satria Kwan

Negatorul. Refutarea argumentelor oponentului.

Ana Gurău

01

Argumentul despre scopul universității sună, desigur, foarte nobil, dar ignoră un aspect crucial atunci când discutăm despre ‘creșterea potențialului de cercetare’ și ‘promovarea cunoștințelor’. Și anume, faptul că fiecare absolvent, deci tânăr profesionist, are nevoie de un mediu în care să-și dezvolte cunoștințele și capacitățile, iar acest mediu nu poate fi altul decât un loc de muncă (fie acesta si in mediul academic). Prin urmare, găsirea unui loc de muncă potrivit nu este doar o opțiune printre multe altele pe care le au tinerii după absolvire, ci este o necesitate iminentă pentru însuși ‘scopul universităţii’ de a crea profesionişti.

 02

Cotele de înmatriculare nu reprezintă aşadar ‘o instrumentalizare a educației’, ci asigurarea faptului că educația poate într-adevăr conduce la dezvoltarea cercetării și sporirea profesionalismului, dincolo de a fi un scop în sine. Pe lânga problema generalizată a șomajului, trebuie sa luăm în considerație și numeroasele cazuri în care tinerii nu își profesează studiile la locul de muncă pe care şi-l găsesc ulterior (dacă au noroc). Aici vorbim despre o situație la fel de neplăcuta și indezirabilă pentru întregul sistem de învățământ superior, care poate fi evitată, sau cel puțin diminuată, prin implementarea cotelor de înmatriculare. Trebuie, prin urmare, să înțelegem că o societate în care persoanele cu studii superioare nu se pot realiza ca profesioniști este o societate defectă.

 03

În ceea ce privește argumentul despre libertatea de a alege o profesie, acesta interpretează greșit modul în care funcționează cotele de înmatriculare: libertatea abiturienților de a candida pentru anumite specializări nu este în niciun fel înlăturată sau încălcată. Faptul că acest drept este limitat într-un fel anume nu reprezintă o noutate în sistem, din simplul motiv că resursele universităților sunt în mod implicit limitate și nu toți candidații care își depun dosarele sunt în cele din urmă înscriși la facultatea respectivă. Prin urmare, cotele de inmatriculare nu aduc cu sine o schimbare negativă precum cea descrisă in argumentul afirmator.

 04

Mai mult decât atât, acest argument atribuie unui drept exercitat în circumstanțe delicate prea multe riscuri. În primul rând, este incorect să credem că fiecare tânăr (la 17-18 ani) este întotdeauna conștient și responsabil de alegerea pe care o face în favoarea unei specializări. Pentru că sistemul de învățămant pre-universitar din Moldova are și el defectele sale (despre care nu avem spațiul de a discuta aici), de cele mai multe ori tinerii sunt indeciși până în ultimul moment și își aleg specializarea sub presiunea altor factori decât propria dorință de a studia un domeniu anume. În al doilea rând, este injust sa afirmăm că tinerii trebuie să-și asume riscurile ce reies din propria alegere, deoarece aceștia nu au informația necesară pentru a-și evalua șansele de realizare personală și profesională. Guvernul, însa, dispune de aceste informații și este capabil, prin urmare, să menajeze acest drept, astfel încât educația să-si atingă scopurile menționate în primul argument afirmator.